Anul literar 2016, în Basarabia. Proza

Circulă vorbe cum că în anul 2016 producția literară a fost cam subțirică, că nu s-au prea publicat cărți importante. Ceea ce am avut eu în față contrazice însă gura târgului. În domeniul prozei s-au publicat mai multe cărți. Cărți de proză scurtă și romane. O parte din titluri le aveam deja pe masa mea de lucru, o parte mi-au fost puse la dispoziție de Uniunea Scriitorilor și o parte va fi rămas în afara posibilităților mele de a le citi. Așadar, bilanțul (vorba vine) va fi, și din cauze obiective, parțial.

În genul prozei scurte au văzut lumina tiparului patru cărți. Dumitru Crudu, care s-a recomandat cititorului ca poet, romancier și dramaturg, a publicat cea de-a doua carte de nuvele,  Salutări lui Troțki (București, Univers). Informația de pe ultima copertă precizează că volumul a fost declarat „câștigător al Concursului de manuscrise organizat de Editura Univers”.  În 2012 scriitorul scotea de sub tipar volumul Oameni din Chișinău, care, așa cum s-a scris, „poate fi citit atât ca un volum de proză scurtă, cât şi ca un roman”. Dumitru Crudu își ia subiectele din cotidianul imediat. Și romanele, și dramaturgia lui respiră cu plămânii prezentului, el fiind unul din autorii care scanează în lucrările sale viața cea de zi cu zi. În plus, el știe să îmbine realitățile de document ale cotidianului cu ficționarea în proces. Adică, întâmplările banale, cum ar fi cea din barul Kokos bunăoară, devin literatură prin forța de literaturizare a actului narativ și al scriiturii însăși. Întâmplările povestite de personajele lui Dumitru Crudu capătă, neașteptat, în virtutea clișeelor cultural-istorice din care se compune modul nostru de a ne raporta la realitate, semnificații literare, și chiar dimensiuni livrești. Conform tabietului speciei, nuvelele se încheie cu poante umoristice, autorul știind să valorifice, adesea destul de reușit, situațiile comice. Universul uman din proza scurtă a lui Dumitru Crudu este divers, cuprinzând atât coțcăriile adolescenților hoți, apoi pușcăriași, cât și dramele cuplurilor  sparte. Deși umorul străbate cartea în întregime, lumea lui Dumitru Crudu este în general tristă. Ea emană neîmpliniri, rateuri. Nuvelistul   Dumitru Crudu este un fel de cronicar al „copiilor de pe natura” lumii de azi, cu tot ce are ea mai tipic și neordinar totodată. Cartea a primit titlul nuvelei Salutări lui Troțki, nuvela care așază universul ei în zona anecdoticului, a unui cotidian carnavalesc și distopic.

Lucreția Bârlădeanu, poetă, prozatoare, eseistă, a publicat volumul de nuvele  Tunica portocalie (Chișinău, Prut Internațional). Cartea este declarată câștigătoare a concursului de manuscrise organizat de Ministerul Culturii al Republicii Moldova. Situată la frontieră dintre ficțiune și memorialistică, proza Lucreției Bârlădeanu propune, în cele mai multe nuvele, o viziune mai cu seamă feminină asupra lumii. Deși aș remarca totuși în contextul vocilor feminine, care povestesc sau rememorează diverse întâmplări, nuvelele Urna cu cenușă, Cécile în care naratorii sunt bărbați. Și în Tunica portocalie, ca și în cartea de nuvele a lui Dumitru Crudu, se remarcă impresia de combustie personală, folosită de scriitori în ideea de susținere a ritmului unui imaginar cu resurse autobiografice. Așadar, povestitoarea se mișcă între Chișinău și Paris, evocă confesiuni către Vasile Gârneț, bunăoară (Decor pentru un rendez-vous) etc. Scriitoarea construiește în nuvelele sale un topos european, care absoarbe și Basarabia, de la Tătărăuca Veche, la Chișinău, București, Paris. Ea creează sau evocă din propriile-i amintiri și reflecții o serie de chipuri feminine memorabile. Pe mine m-a convins mai cu seamă chipul bunicii Nadejda din nuvela Variații pe o temă poloneză. În final, dacă admitem că titlul cărții face parte din contractul de lectură cu cititorul și că definește conceptual cartea, menționez că ea stă sub semnul erosului, întrucât nuvela Tunica portocalie reconstituie istoria unei escapade erotice la mare.

Scriitorul Iulian Filip semnează în anul 2016 și ca prozator. Cartea de proză scurtă Nuca lui Newton (Chișinău, Prut) a fost editată de asemenea cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.  Alcătuită din patru părți, Nuca lui Newton are drept principiu de organizare criteriul tematic: I. Prozele din ce în ce mai scurte, II. Prozele cu sofieni, italieni și alți neoitalieni; III. Proze despre moarte și pomeni; IV. Proze cu 2 folcloriști.  Volumul se deschide cu nuvela-parabolă Recolte vărgate din tancul dezgropat, în care, într-un ritm alert, se povestește istoria sătenilor de la Sarata Cotului și a lui Venea. Venea transformase tancul în incubatorul Colorado, „care plodea gândaci din ce în ce mai mulți și mai mășcați”. Personaje dinte cele mai diferite populează nuvelele lui Iulian Filip. El recreează o lume, o reinstituie prin vocea povestitorului din întâmplări, povești depănate de condrumeții destinului, preponderent trăite aici, în Basarabia (la Sofia, la Ialoveni…), dar și în Egipt sau printre italieni și alte neamuri. Deși include nuvele și miniaturi subsumate în accepție tradițională genului ficțional, prozele lui Iulian Filip, în majoritatea lor, poartă un pronunțat caracter memorialistic. Adesea printre impresiile de călătorie sunt croșetate versuri, fragmente de piese, impresionând prin dezinvoltură și ritmul viu al povestirii. Întrucât am mers pe ideea comentării titlului, menționez și în acest caz că miniatura Nuca lui Newton este textul generic care îl pune pe narator în relație cu întâmplarea, cu gestul și semnificația lui, cu ceilalți. Aici, niște copii… Copiii care aruncă ciomegi în nucii de pe marginea drumului, adunându-și roada. O lume aparte,  acești copii din grijile zilei de azi.

Dumitru Apetri, care s-a recomandat de-a lungul anilor ca istoric literar și exeget, a publicat volumul de proză Amiezi răcoroase (Chișinău, CEP al USM). Cartea este eterogenă ca specie, incluzând nuvele, schițe-portret, crochiuri, evocări. În secțiunea cu cele zece nuvele autorul a inclus scurte istorii pe teme cotidiante: despre bunici și nepoți, despre un cuplu care a înfiat un copil, despre cizmarul  Arcadie din Cernăuți, istoria lui Aurel etc. În general, cu câteva excepții, povestitorul acestor miniaturi și nuvele reconstituie crâmpeie din viața pe care autorul a cunoscut-o în Bucovina sa natală.

O scurtă concluzie cu privire la profilul cărților de proză scurtă: proza scurtă reprezintă un amestec evident de ficțiune și biografic, autobiografic; nota memorialistică, impresiile de călătorie, meditațiile, confesiunile par să erodeze irecuperabil ficționalul; proza scurtă se deficționalizează.

Romanul anului 2016. Deși nu s-a publicat un număr mare de romane, genul ne-a oferit surprize semnificative. Scriitorul Savatie Baștovoi a publicat cartea Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat (București, Cathisma). Am scris o cronică la această carte (este de găsit în revista Moldova, ultimul număr pe anul 2016), de aceea nu voi face prea multe referințe la el. Ce cred despre el se poate citi in extensio. Menționez doar că este cel de-al treilea roman publicat de Savatie Baștovoi și că el reușește și de astă dată să pună diagnoza exactă Basarabiei. Altfel decât în romanul Iepurii nu mor (altfel de concept, altfel de scriitură, altfel de efecte), noul roman al lui Savatie Baștovoi reflectă realitatea dură, tragică în care se află basarabeanul.  Acțiunea romanului începe într-un orfelinat din nordul Republicii, avându-i ca protagoniști pe Nicolae, fiul Eleonorei (tânăra de cândva care, la îndemnul mamei sale, și-a abandonat fiul, s-a prostituat, a emigrat clandestin și s-a căsătorit în cele din urmă în Italia – tipica istorie a basarabencelor), pe Serioja, Karlik, Aliona, grupul celor ce au hotărât să evadeze din orfelinat, și se sfârșește într-una din închisorile moldovenești. Înainte de a ajunge pe masa cititorului, textul romanului a fost ecranizat într-un scurt metraj, care s-a bucurat de apreciere. Fără îndoială, romanul merită atenția cititorului.

În aceeași zonă a dramei basarabene se situează și cel de-al doilea roman al scriitorului Val Butnaru, Negru și roșu. 1930-2056 (Chișinău, Litera). Recomandat ca dramaturg, Val Butnaru, cu cel de-al doilea roman al său, confirmă și ca romancier. La prima lectură (cu respectarea ordinii propuse de text) se creează impresia că noul roman rămâne întrucâtva în linia scriiturii primului său roman, Cartea nomazilor din B. În tot cazul, romanul reprezintă în bună măsură o criptogramă, care necesită descifrare. Deși se citește relativ ușor (se remarcă relaxarea frazei și a discursului față de stilistica primului roman), romanul necesită un anumit nivel de înțelegere din partea cititorului. Conceptul romanului ieroglifă presupune ambiguizare și instituirea unor linii semantice oculte, la care va avea acces mai puțină lume. Acest tip de roman i-a solicitat autorului un plus semnificativ de imaginație și o arhitectură mai sofisticată. În general, Val Butnaru este autorul care își construiește romanele. El reprezintă lumea ambiguizată și distopică a realităților basarabene în faliile trecutului și în cele ale viitorului, iar cupele timpului adesea își scurg nisipul în direcții inverse. Impresia generală care te copleșește, prima impresie, este de lume  alienată, în care întregul capătă proporții debilizate, distrofice, urieșești sau fragilități de bibelou. Pe întinderea a 126 de ani Negru îl urmărește obsedant pe Roșu. Val Butnaru insistă în ideea sa de a crea un roman în care nu doar s-ar povesti istorii captivante și verosimile, dar în care ar funcționa și o complexă paletă de simboluri, semnificații, relații, intertextualizări de adâncime. Așa cum ne îndeamnă autorul în Nota de la începutul cărții, am recitit romanul în ordinea cronologică a capitolelor (ele fiind numerotate), din care am desprins linia magistrală a dușmăniei și invidiei bărbaților din familia Negru față de bărbații din familia Roșu. S-ar părea că între aceste două șiruri de bărbați a stat tot timpul femeia. Iar femeia îl alegea întotdeauna pe Roșu, alegea cu instinctul, se pare, simțind un rău ancestral înfipt în carnea tuturor Negrilor. La cea de-a treia lectură a romanului, una de retrospecție și sinteză, din toate relațiile textului cu arhetipurile biblice, cu structurile clasicizate ale literaturii culte, cu teoriile filosofice și cele de fizică cuantică, cu detaliile din realitatea obiectivă, prototipul/prototipii privesc ironic și sfidător, mefistofelic de printre rândurile cărții.

Tatiana Țîbuleac, care debutase în 2014 cu volumul Fabule moderne, a lansat primul său roman, Vara când mama a avut ochii verzi (Chișinău, Cartier).  Deși are pe copertă anul 2017, cartea a apărut în noiembrie 2016. Romanul, una din revelațiile literare ale anului, are forma unui zguduitor text-memorii scris de  Aleksy, un tânăr cu probleme de personalitate, la îndemnul psihiatrului său. Naratorul reconstituie ultima jumătate de an din viața mamei sale, pe care o detestă, o urăște, neștiind că o iubește de fapt. Mama lui Aleksy este bolnavă de cancer, iar fiul ei, un timp, nu bănuiește nimic. Tot ce simte el este ură. Dramă și tragedie încorporată în altă dramă și tragedie, provocată de altă dramă și tragedie, cu un singur reper imperturbabil – bunica, aceasta este lumea în care își treasc crizele personajele Tatianei Țîbuleac. Povestitorul își reconstituie vârsta adolescenței – rebele, turbulente, schizoide. Vârsta când, lipsit de dragostea mamei, care pleacă în sine, se izolează de lume timp de șapte luni după moartea fiicei, și părăsit de atenția tatălui, plecat din familie pentru o altă femeie, Aleksy este devorat de o ură acerbă față de mama sa. Undele puternice ale acestui sentiment se vor reîntoarce peste ani în dragoste și compasiune pentru ființa maternă. Cartea se situetează dintru început pe un nivel înalt al trăirilor sufletești, al suferinței umane și nu coboară nicicând de la acea înălțime. Și scriitura, și conceptul cărții susțin valoarea ei. Scriitoarea Tatiana Țîbuleac transferă spațiul acțiunii din romanul basarabean în alte zone. Personajele sale nu sunt basarabeni, nu sunt nici români la modul general. Sunt europeni. Faptul mi se pare simptomatic pentru mutațiile care se produc în literatura de limbă română.

Aș remarca în context și alte câteva apariții: romanul Doinei Postolache Vicii 18+ (București, Tracus Arte); romanul Liliei Bicec-Zanardelli Bumerang (Chișinău, Cartier); romanul lui Igor Volnițchi Călătorind pe aripi de înger (Chișinău, Estetini). În continuarea expozeului voi face succinte referințe la doi autori tineri pe care i-a lansat Editura Bestseller. Este vorba de Andreea Russo, debutantă în 2015 ca autoare de roman (cartea Amintiri din viitor a luat premiul Salonului internațional de carte pentru copii și tineret). În 2016 a semnat volumul II al romanului și Fata cu vise alb negru, un alt roman. Zic „roman”, întrucât această specie anume își revindecă atât autoarea, cât și editorul.  Cel de-al doilea autor, cu romanul căruia voi încheia succinta prezentare,  este Vitali Cipileaga, care  a publicat în anul 2016 romanul În umbra pașilor tăi, o carte pe tema dragostei, despre  suferința umană și destinul neîmplinit. La baza romanului stă istoria unui cuplu de îndrăgostiți, Theodor și Andreea. Iubita moare în urma unui teribil accident rutier pe una din străzile din România. Cordul ei este transplantat unei alte fete care zace la spitalul Floreasca. Prozator în formare, Vitali Cipileaga este unul din cei mai citiți autori din Basarabia.  Am aflat că din 23 decembrie până în 23 februarie cartea lui s-a vândut în 10 mii de exemplare. Nu judec valoric această realitate. Mai am nevoie de timp ca să înțeleg aceste realități. Acum le consemnez și constat că în literatura actuală, pe piața cărții se produc mișcări neașteptate sau poate tocmai așteptate. Apar nume noi și asta este încurajator. Acești autori scriu, scot cărți și, se pare, îi interesează mai puțin calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Am fost curioasă să aflu de unde își iau acești autori tineri cititorii?  Care este și unde se află bazinul lor?  Semnificativ mi se pare că ei beneficiază din plin de spațiul cultural unic al limbii române, Prutul nu mai este râul despărțirii. În cazul lui Vitali Cipileaga mi s–a spus că s-a lansat inițial ca scriitor de/pe blog, iar blogul lui  ar fi  avut la un moment dat 10 milioane de vizitatori. Nu știu cum se operează în acest sistem, nu pot spune cât adevăr este aici și cât fals. Este evident însă că acești autori de cărți se manifestă într-o lume nouă, care are un anumit gust, care preferă un anumit tip de literatură. Această lume nouă este, de ea nu poți face abstracție. Să fim atenți la literatura actuală, la noutățile ei, indiferent din care zone anume ar veni ele.

Câteva bife referitoare la romanul anului 2016:  diversitate tematică, conceptuală, stilistică, de scriitură; mize diferite; lărgirea ariei geografice; ieșirea în spațiul unic al pieței de carte în limba română; ștergerea diferențelor…

Repere pentru concluziile generale: preponderanța romanului asupra prozei scurte; lărgirea geografiei literare; autori tineri, viziuni noi, noi cititori; modalități inedite de promovare; literatura reprezintă, dar ea necesită strategii de reprezentare; literatura este imagine, ea tot are nevoie de imagine; provocarea noilor tehnologii de informare și comunicare.

23 februarie 2017

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 1, critică literară, Literatura și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s