Scriitori la Est de West. Eugen LUNGU

 

Eugen-Lungu-pozza

Eugen LUNGU*

este unul din cei mai importanţi critici, eseişti şi editori contemporani din Basarabia.

Fişe. Născut la 1 octombrie 1949, în Hăsnăşenii Mari, raionul Drochia, URSS, scriitorul Eugen Lungu este de formaţie filolog (Universitatea de Stat din Moldova, 1975). După absolvirea facultăţii este  angajat ca redactor la Editura Literatura Artistică, ulterior ca  redactor-şef la Editura Enciclopedică „Gh. Asachi”, iar din 1995 până în prezent este redactor-şef la Editura Arc. S-a îngrijit de editarea unor cărţi de referinţă: Mihai Eminescu, Opere. Ediţie critică în trei volume (1981); Poeţi de pe vremea lui Eminescu (1991, 1999); Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene. Antologie a poeziei generaţiei optzeciste (1995, 2015); Literatura din Basarabia în secolul XX. Eseuri, critică literară. Antologie (2004); Portret de grup. După 20 de ani (2015).  Ca autor Eugen Lungu a debutat în 2004 cu volumul Raftul cu himere (Editura Ştiinţa), după care au urmat cărţile Spaţii şi oglinzi (Editura Prut Internaţional, 2009), Poetul care a îmbrăţişat luna (Editura Prut Internaţional, 2014),  Panta lui Sisif (Editura Cartier, 2014), De ce spunem aşa (Editura Arc, 2014). Este unul din coautorii Istoriei critice a literaturii din Basarabia: pe genuri (Editurile Ştiinţa & Arc, 2004).

Redactorul. Eugen Lungu este unul din cei mai avizaţi redactori de carte din stânga Prutului. Este omul cu vocaţia lecturii, a redactării, cu simţul intrinsec al valorii. El înaintează sigur spre un fel de papat al breslei, reprezentând prin sine însuşi o adevărată instituţie. Scriitorul i-a dedicat meseriei de redactor de carte (atât de rară astăzi, tot mai rară!) aproape patru decenii. Ediţia  critică Mihai Eminescu Opere a fost cea mai căutată şi cea mai credibilă ediţie, până a ajunge ca cititorul basarabean să aibă acces la ediţiile academice, depline ale operei lui Mihai Eminescu. Cu un aparat bibliografic bine pus la punct, cu notele indispensabile unei ediţii care pune în lumină un clasic al literaturii naţionale, în anii optzeci cele trei volume devenise pentru studenţi şi profesori filologi un instrument de lucru. Ediţia îngrijită de Eugen Lungu a făcut ca şi în Basarabia acelor ani să se înțeleagă ce înseamnă o ediţie critică din opera lui Mihai Eminescu, editarea scriitorul fiind  interzisă până în anul 1954. Prin urmare, abia în 1981 opera eminesciană apărea în stânga Prutului într-o ediţie profesionistă. Îngrijitorul ei punea în practică conceptul academic de editare a operei unui scriitor clasic, ceea ce presupunea existenţa unui aparat critic adecvat. Acea ediţie a  operei eminesciene, publicată cu litere ruseşti, dar îngrijită cu profesionalism şi responsabilitate, aşeza lectura operei eminesciene în canon, în ritualul firesc al ediţiilor de referinţă. Publicarea operei eminesciene în trei volume făcea publică, cu discreția inerentă,  vocaţia de redactor şi editor de carte  a lui Eugen Lungu. Din 1981 până în 2004 scriitorul s-a ţinut mai tot timpul în umbră, evitând lumina reflectoarelor, însă, dacă se decidea, apariţia lui devenea un eveniment. Memoria culturală reţine, printre altele, articolul în care criticul dezavua exemplar plagiatul din lucrările academicianului Mihail Dolgan. Redactorul de carte trebuie să cunoască măsura răbdării şi a muncii migăloase. Astfel, Eugen Lungu nu se grăbea şi tot ce punea în faţa cititorului însemna cumpătare şi calitate. Peste zece ani, în 1991, redactorul apărea în ipostază de antologator, îngrijind volumul Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Şi această carte a avut efectul unei revelaţii, întrucât atunci, ca şi astăzi de altfel, scriitorii se studiau în mare măsură izolat. Cartea Poeţi din vremea lui Eminescu aducea în actualitate contextul în care a scris Eminescu şi reînvia întrucâtva procesul literar din vremea lui. Ideea lui Eugen Lungu umplea un gol, făcând accesibilă intrarea cititorului (un cititor avizat totuşi, nu unul oarecare) în atmosfera secolului al XIX-lea.

Criticul de direcţie. Criticul Eugen Lungu este „naşul” optzecismului poetic basarabean. Acum două decenii, el alcătuia prima antologie a poeziei optzeciste  – „cartea de vizită a generaţiei ’80 basarabene”, cum afirma în prefaţa O altă poezie la volumul Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, prin care acredita poezia nouă de pe segmentul estic al literaturii române. Diferenţa de scriitură a celor douăzeci de poeţi (Eugen Cioclea, Valeria Grosu, Arcadie Suceveanu, Vsevolod Ciornei, Leo Bordeianu, Călina Trifan, Teo Chiriac, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Valeriu Matei, Constantin Olteanu, Lorina Bălteanu, Irina Nechit, Ghenadie Nicu, Nicolae Leahu, Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Postolache, Aura Christi, Dumitru Crudu) era evidentă, dar cadrul general al paradigmei confirma aderenţa lor la ideologia şi estetica optzecismului şi/sau postmodernismului românesc. Deşi rămâneau pe din afară poeți care ulterior au avut o evoluție mult mai spectaculoasă decât a unora din „portretul de grup”, antologatorul avu de respectat condiţia publicării de către poeţii antologați barem unui singur volum până la momentul lansării medalionului poetic al generaţiei. Eugen Lungu a marşat pe incontestabilul principiu al valorii şi noutăţii literare, dar a trebuit să se încreadă şi în intuiţie. Şi nu a greşit. Cu o singură excepţie (cum ar fi poate Constantin Olteanu), toţi poeţii incluşi în acel „portret” au confirmat. Ei anunţau noua generație de scriitori, perfect sincroni cu paradigmele artistice ale literaturii române. Erau omenii timpului, oamenii schimbării. Peste douăzeci de ani, cea de-a doua ediţie a antologiei (2015) reprezintă o reluare aproape identică cu cea dintâi, doar poetul Vasile Gârneţ a refuzat să mai facă parte din Portret-ul de grup. Drept confirmare a fenomenului optzecismului poetic, aflat azi în plin proces de istoricizare, dar şi în ideea de a comensura valoarea şi competitivitatea generaţiei cu sine însăşi, Editura Cartier şi criticul Eugen Lungu şi-au propus să publice o nouă versiune a antologiei Portret de grup. După 20 de ani, cu aceeaşi poeţi, dar cu texte la zi. Excepţia o reprezintă includerea poetului Mircea V. Ciobanu şi absenţa poetului Vasile Gârneţ. Recuperarea lui Mircea V. Ciobanu este explicitată de alcătuitor prin coincidenţa cronologică a apariției antologiei cu debutul în volum a poetului (1995): „Haydn între două claxoane, volumul de debut al lui Mircea V. Ciobanu, apărea împreună cu Portret… şi era lansat în aceeaşi zi”. Antologia După 20 de ani reprezintă reflecția în oglinda timpului a aceloraşi poeţi, aflaţi pe o altă treaptă a timpului. Gestul editorial pare să fie inedit pentru toată literatura română.

Eseistul. Deşi face parte, ca vârstă, din promoţia’70 a generaţiei’60 (sau, cum au numit-o unii istorici literari, „generaţia ochiului al treilea”, luând drept generic titlul cărţii de debut a poetului Nicolae Dabija), Eugen Lungu, numit sugestiv de scriitorul Mircea V. Ciobanu „Sindbad-marinarul, care navighează pe fişierele Bibliotecii Babel”,  şi-a publicat prima sa carte ca autor abia în 2004, debutând la cinzeci şi cinci de ani, în plină generația milenaristă. Altfel, scriiturii lui Eugen Lungu nu i se potrivesc codurile generaţioniste. El trece pe deasupra paradigmelor, fiind fidel nu atât timpului, cât temperamentului său literar, ştiind să pună ordine în valorile literaturii naţionale şi universale cu aceeaşi abilitate şi profunzime de la tragediile lui Sofocle până la blogogramele lui Gheorghe Erizanu. Disecțiile în interiorul scriiturii de eseist şi critic literar a lui Eugen Lungu (aceste ipostaze fiind de-a dreptul sudate), evidenţiază existenţa unui stilul aparte de construcţie a argumentului, de îngemănare a ideilor. Asumându-și caligrafia genurilor, autorul le topeşte într-o scriitură limpede, fluentă, înclinată spre naraţiune, spre poveste chiar, care declanșează o adevărată plăcere a lecturii. Textele lui provoacă un gen de delectare, ca pe timpuri, când literatura şi lectura însemnau neapărat „zăbavă” şi hedonism. Prin urmare, eseurile lui Eugen Lungu se caracterizează printr-o insolită arhitectură a ideilor, tot aşa cum un design tematic şi ideatic aparte este propriu celor patru cărţi: Raftul cu himere, Spaţii şi oglinzi, Poetul care a îmbrăţişat luna, Panta lui Sisif. Ele au la bază conceptul de eseu clasic, ceea ce ar însemna dezbatere asupra unor probleme şi realităţi literare şi culturale. Cronicile la numeroase cărţi glisează spre discursul hermeneutic, articulându-se în dezinvoltura de tip eseistic. Aşa dar, eseul şi comentariul literar se găsesc într-o simbioză organică în volumele semnate de Eugen Lungu. Şi acest fapt poate explica natura lor revelatorie, dar scriitura are la bază înainte de toate vocaţia, talentul, cultura autorului.

Eseistica lui Eugen Lungu merită o analiză temeinică şi amplă, dezvoltată în eventuale studii sau disertaţii. Pentru a puncta doar câteva direcţii ale tematicii, am menţiona interesul pentru faptele şi întâmplările neordinare, pentru detaliile care fac deliciul istoriei literare şi culturale. Bunăoară, în eseul Absintul (volumul Raftul cu himere) autorul „defragmentează”, cum îi place să spună, „halucinaţia artistică a secolului al  XIX-lea” şi aşează în cadrul unei naraţiuni ambalate în atitudini  Degetul lui Germanicus, Sărăcie & Impresionism & Femei, Absintul cu verzi colane – secvenţe menite să contureze o proximă istorie a licorii şi efectelor ei miraculoase în cultura universală şi cea naţională. Cărţile lui Eugen Lungu propun implicit o listă de scriitori şi opere trecute prin grila sa de lectură. Am putea vorbi, aşa dar, despre Lista lui Eugen (Lungu), care nu mizează pe livrarea unui canon, ci pe dezvăluirea unor momente mai puţin cunoscute, dar relevate din viaţa şi/sau opera unor autori foarte diferiţi. Simplul fapt că i-au atras atenţia eseistului este deja un beneficiu lor, deoarece Eugen Lungu readuce în memoria societății şi nume adesea neglijate sau chiar date uitării. Pe paginile cărţilor lui se întâlnesc scriitori de calibru diferit şi din epoci disparate, dar invocarea lor are neapărat de spus ceva important cititorului de azi.  În cărţile lui Eugen Lungu se întâlnesc George Meniuc,  André Gide şi G. Călinescu (Raftul cu himere) sau Vladimir Beşleagă, Nicolai Costenco, Arthur Rimbaud, Dan Brown (Spaţii şi oglinzi), sau Sofocle, Franz Kafka, Günter Grass, Eugeniu Coşeriu (Panta lui Sisif), sau Mihai Eminescu, Umberto Eco, Arhip Cibotaru, Gheorghe Erizanu, Lucian Blaga (Poetul care a îmbrăţişat luna) etc. De la literatură spre pictură, de la antichitate spre postmodernitate – între aceste şi alte coordonate temporale şi estetice ample se fixează spaţiul tematic al eseurilor lui Eugen Lungu.

Eseistul are o predilecţie aparte pentru fişele de dicţionar, Eugen Lungu fiind structural un spirit enciclopedic. Toate cărţile sale cuprind eseuri declanşate de un cuvânt, un termen, cum ar fi, spre exemplu, textul întitulat Defragmentarea kitschului,  inclus în volumul de debut Raftul cu himere.  Cartea De ce spunem aşa este construită în totalitate din acest gen de „fişe”. „În sumarul acestei cărți, afirmă autorul, a intrat o infimă parte de articole pe care le-am publicat sub însemnele unei rubrici, pe care o susţin de vreo douăzeci de ani şi ceva, la revista pentru adolescenţi Noi. Dacă ar fi să-mi dau niţică importanţă, aş putea spune că am şi eu modesta mea contribuţie la conturarea profilului intelectual al noii generaţii”. Alte texte au văzut lumina tiparului în revista Sud-Est cultural. Deşi au un cititor-ţintă („tânăra generaţie”), articole precum Amour grec sau ce înseamnă „dragoste platonică” fac deliciul lecturii şi pentru unii din cei mai avizați cititori. Bine structurate, argumentate temeinic, şlefuite ca într-un atelier de lentile, eseurile lui Eugen Lungu conţin în structura lor de adâncime un substrat instructiv, asemănător demersului didactic implicit. În cele cinci cărţi ale lui se observă unda freatică a discursului învăţătorului, care a însemnat pentru Eugen Lungu continuarea – prin editare de carte, prin scrisul propriilor texte, prin actele de cultură desfăşurate de-a lungul anilor – activităţii de îndrumător începute cândva, prin 1975, la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Profesorul a trecut în umbra editorului, eseistului şi criticului literar, dar nu a dispărut.  Şi el face să se împlinească destinul scriitorului Eugen Lungu.

15 noiembrie 2015

*Este primul eseu de la rubrica Scriitori la Est de West, găzduită de revista ieșeană SCRIPTOR, nr. 1-2, 2016.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, eseu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s