Viaţa, filmul şi romanul

Gâlceava vieţii cu filmul. Nu-mi vine deloc să mă refer la cotidianul societăţii moldave. Un gust mai leşios, o imagine mai tristă şi mai deznădăjduitoare, o secătuire mai adâncă de puteri lăuntrice ar fi greu de imaginat. Societatea noastră trece printr-un devastator cataclism moral şi valoric. Ideea de încredere (în sinceritate, onoare, cuvânt, promisiune, angajament) s-a spart. Clasa politică, instituţiile statului, societatea civilă – toate s-au devalorizat. „Om politic”, „deputat”, „ministru”, „guvernator”, „judecător”, „procuror”, „comentator”, „media” au ajuns adesea cuvinte de ocară. Ironia amară domină atitudinile cetăţeanului faţă de mesagerii politicului. În prim-planul evenimentelor ajung indivizi de serie, din compromişi în mai compromişi, şterşi, păpuşi de lut ce alcătuiesc o masă amorfă menită să anuleze orice contur, orice tresărire de personalitate. Cultura comunicării, limbajul cultivat sunt substituite de argou, de gesticulaţie specifică „zonei” şi budoarului. Eroii noştri-s „saltimbancii şi nerozii”. Ei lansează „bombe informatice”, declanşează „scandaluri la vârf”, alimentează breaking news-urile la scăricică naţională. Totu-i contaminat de falsitate. Lumea clocoteşte, cad guverne, se instituie altele rapid, fără inutile frământări şi discursuri blazate. Băgaţi într-o bulă de vid, cineva ne dă-n carusel deasupra hăului. Ilogismul s-a instaurat în miezul sec al lumii noastre. Un personaj politic controversat jongla în discursurile sale liniar-flegmatice cu un dicton preferat: „Viaţa bate filmul”, dar viaţa, ca o domnişoară capricioasă, a cedat, în cele din urmă. Locul termenilor s-a schimbat: azi, filmul bate viaţa.
Despre romanele vieţii, pe scurt. Îl întrebam pe scriitorul Ghenadie Postolache de ce în ultimul său roman, Elegia unui picaj(2013), destinul lui Ion – reprezentantul tipic al vieţii politice de după 2009 – este întreţesut în exces, îmi părea, cu scene erotice şi relaţii de adulter. Frustrările, neîmplinirile politice şi financiare ale personajului se pervertesc într-o nesăţioasă poftă de femei. „Pentru că asta este realitatea şi pentru că asta este viaţa lui”, îmi răspunse autorul. Elegia unui picaj face radiografia prezentului. Personajele lui Ghenadie Postolache se mişcă printre noi. Val, bunăoară, are un atelier de reparaţii auto „în cartierul Buiucani”, Ion devine membru al unui partid „centrist”, format prin 2007 – o aluzie lesne de descifrat. Realizat în ideea reprezentării veridice a realităţii, romanul dezvăluie viaţa omului politic din Republica Moldova, a cărui integritate este vulnerabilizată de trecutul kaghebist, de picare în tot felul de capcane întinse de indivizi obscuri, dar influenţi. Ei dirijează din spatele cortinei mişcarea în scena vieţii politice. Ion intră într-un picaj iremediabil. Îşi pierde familia, îl părăsesc oamenii dragi, care i-au fost aproape vreme îndelungată, şi sfârşeşte asasinat. Protagonistul din romanul lui Ghenadie Postolache este o fiinţă dramatică, devorată de propriile frustrări şi dileme, pe care politicul îl înstrăinează şi însingurează definitiv.
O paralelă subtilă se impune între suspansul angoasant şi sentimentul de captivitate pe care îl trăieşte societatea moldavă şi atmosfera claustrării instituită în romanul lui Alexandru Vlad Ploile amare (Charmides, 2012). Coborând spre realităţile secolului trecut, autorul reprezintă un fragment de viaţă dintr-un sat românesc aşezat în apropierea unui mare râu. În urma ploilor care au durat mai bine de jumătate de an, tot spaţiul este invadat de ape. Lumea devine captiva apelor tulburi. Ploile amare este, fără îndoială, un roman de atmosferă. Mottoul subliniază o dată în plus acest lucru: „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa” (Despre lucrurile oglindite în apele tulburi, Leonardo). Flancat de destinul a doi protagonişti – Alexandru, preşedintele colectivei, şi Pompiliu, un tânăr profesor venit de curând în localitate şi aşezat în gazdă la Alexandru –, romanul are în centrul construcţiei destinul lui Brodea şi al enigmaticei Anca. După detenţia politică, fostul preot greco-catolic Brodea revine în satul său de baştină, angajându-se la ferma de păsări. Frumoasa Anca reprezintă imaginea personajului absent. Ea este o poveste, o enigmă, o himeră, este şi nu este, ca să se descopere în final că fusese omorâtă încă în 1954. Anul 1954 este reperul temporal cel mai de jos al istoriei povestite în roman: este anul încarcerării lui Brodea, al colectivizării forţate, al unei crime abominabile, al schimbării radicale a vieţii. Acţiunea se desfăşoară după douăzeci de ani, în 1974, iar ploile şi apele tulburi dezleagă seria de taine ale acestei lumi amare, în disoluţie morală. Pompiliu, tânărul profesor, aduce lumea şi istoria ei în lumina adevărului.
Revenind la noi, cei de aici şi de acum, care urmărim halucinanta căutare a caravanei furate, intrăm în zona incredibilului. Parcă am locui într-un roman detectivist cu elemente SF. Senzaţia că am fi hipnotizaţi, că înţelegem tot, dar că ni s-au luat puterile de a acţiona ne macină. Deşi cu semnificaţii total diferite, amestecul de tragic şi ironic compatibilizează întru câtva căutările miliardului subtilizat din averea statului cu detectarea autorului urmelor apărute inexplicabil în curtea unei închisori. Romanul Urma(Bucureşti, Cartea Românească, 2014) este primul roman semnat de poetul Adrian Alui Gheorghe. Naratorul reconstituie atmosfera închisorii din Aiud, în care sunt încarceraţi deţinuţii politici. Spaţiul închis, lumea captivă constituie şi pentru scriitorul Adrian Alui Gheorghe locul de propulsie a subiectului romanesc. La Aiud, în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1960, gardienii descoperă câteva urme pe zăpada proaspătă. Urmele „veneau dinspre gardul de sârmă ghimpată” şi „duceau spre pavilioanele deţinuţilor”, dar nu se întorceau de acolo. Anecdota prin care se pune pe rol un subiect de factură poliţistă îi permite autorului să dezvăluie într-un spaţiu destul de restrâns (doar 148 de pagini) drama deţinuţilor politici şi dimensiunea grotescă a personalului din gardă. Amestecul de dramatism şi farsă asigură partea de inedit a perspectivei narative. Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Finalul romanului atribuie demnităţii umane sens: cine îşi poate râde în momente fără soluţii, cine îi poate râde duşmanului în faţă are şanse de supravieţuire, chiar dacă moartea fizică s-a împlinit.

http://www.contrafort.md/categorii/filmul-i-romanul

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s