Evenimente, dileme, cărţi

12036700_10206758161567174_515928556563081946_n

Evenimente. Viaţa politică de la noi îmi dă senzaţia de buclă calcinată a unui timp steril. Parcă am fi într-un spaţiu capitonat cu plută, parcă ne-am mişca la comanda cuiva care deapănă filmul cu încetinitorul, parcă ne-am alimenta cu vată, parcă am rumega, ca vitele, paie şi am fi neadăpate. În aer pluteşte ceva ce va să se întâmple. Nu vom scăpa. Frazele de mai sus au fost scrise vineri, 4 septembrie. Nu le şterg. Le las, continuând să scriu azi, luni. E greu să scrii la rece despre evenimente în plină fierbere, când totul se amestecă. În păienjenişul de îndoieli am o singură certitudine: starea de deja vu – aprilie 2009, revoltă motivată, protest paşnic (de până la devastări) – , deşi o stilistică adusă la zi se vede de departe. Şi contextul este altul, şi personajele – tot altele. Nu este exclus însă că în culisele protestelor şi-au menţinut hegemonia aceiaşi protagonişti… Cine ştie? Poporul. Poporul ştie? El constituie motivaţia protestelor (toţi pe buze au poporul), dar şi obiectul manipulării. Aşa a fost dintotdeauna. Confruntarea, de la microfoane şi prin petiții, dintre protestatari şi guvernare este doar vârful aisbergului. În zonele nevăzute, adesea tulburi, ale apelor societale războiul este purtat de alte armate, cu alte arme, şi războiul pare total. Poporului, ca întotdeauna, i se distribuie rolul de fundal. Este fundalul care preia slogane şi le scandează. Tristă soartă. Toţi îşi adjudecă exclusivitatea asupra lui, așezându-l în sectorul său, pentru spectacolul său. Şi el, poporul, înţelege oare că este chemat din nou, încă o dată, pentru a câta oară?, să legitimeze înainte de toate interese politice, alte/aceleaşi interese? Modul în care s-au purtat luptele pentru prezenţa sau neprezenţa poporului în agora arată că nimeni nu crede că el, poporul, ar avea discernământ. Încă nu ne-am maturizat, şi cum ar fi posibil atât timp cât suntem o populaţie căreia îi lipsesc constantele conştiinţei de popor sau de neam? Dacă le-am fi avut, dacă am fi fost o societate aşezată, n-ar fi existat temeri că poporul va merge la concertul organizat de oligarhi, şi nu la proteste. Orice societate care nu este în stare să aleagă independent, fără presiuni, în favoarea protestului declanşat de sărăcie şi hoţii de miliarde din averea naţională şi în defavoarea unei distracții, este imatură, uşor manevrabilă, manipulantă şi de aceea viitorul ei este incert.

Dileme. Spuneam altădată că viaţa culturală (care a devenit mai cu seamă mondenă) de la noi trece printr-o inflaţie de sărbători. Dacă traiul îmbelşugat ar da peste margini, aş mai înţelege, dar realităţile stau tocmai de-a-ntoarselea. Cu câteva excepţii, mulţi abia de-şi leagă nevoile tei de curmei. Animatorii culturali însă nu se mai opresc din festivaluri şi bairamuri. Recent s-a anunţat o tendinţă nouă, un nou trend, cum vine vorba noastră cea neaoşă. Mi-a atras atenţia, din întâmplare, un afiş publicitar, care anunţa desfăşurarea Festivalului internaţional de poezie sub numele unei oarecare persoane, organizat de „titlul” festivalului însuşi. Prin urmare, astăzi oricine îşi poate face un festival sub nume propriu. Iată că parcă m-ar încerca o dilemă cu acest trend. Staţi, domnilor şi doamnelor poeţi, scriitori, savanţi. Nu vi se pare că exageraţi? Festivaluri de poezie, colocvii, congrese sub numele lui cutărică, iar cutărică umblă bien merci printre muritori, fălălăieşte cu volume cât cărămida, împarte fluturași? Ce-o fi însemnând chestia asta? Aveţi răbdare, timpul le va aşeza pe toate. Posteritatea va avea grijă să dedice festivaluri, congrese, colocvii, mese rotunde cutărei sau cutărei personalităţii şi receptării operei ei, dacă va rămâne ceva de receptat. Sau poate că nu am dreptate?

Cărţi. Din şirul de cărţi bune publicate în ultima vreme am ales cartea Valentinei Tăzlăuanu Ceea ce rămâne (Chişinău: Arc, 2015). Mi-a reţinut atenţia, ca fragment bun pentru o invitaţie la lectură, confesiunea prin care autoarea îşi schiţează succint, din câteva observaţii, caracterul şi temperamentul. „În ce mă priveşte am înţeles repede că, deşi eram destul de timidă şi retrasă, aveam mai degrabă înclinaţie spre o privire (ca să nu spun interpretatoare) raţionalistă şi uneori chiar parodică asupra realităţii. Spiritul critic, care poate fi şi un handicap, o lua înaintea efuziunilor lirice,” spune Valentina Tăzlăuanu în interviul acordat poetei Irina Nechit la începutul anului curent, cu prilejul aniversării scriitoarei (Puterea elitei culturale este una simbolică). Valentina Tăzlăuanu este critic de teatru şi redactor-șef al revistei Sud-Est Cultural, revistă care apare la Chişinău de un sfert de veac. Volumul Ceea ce rămâne cuprinde editorialele redactorului, publicate în Sud-Est Cultural pe durata a zece ani (2005-2015). Este o carte de idei şi atitudini. Remarc înainte de toate eseul în care autoarea se referă la memorabila polemică (2005) dintre scriitorii generaţiei ’80 basarabene şi grupul de scriitori de la săptămânalul Literatura şi arta,  punctând în favoarea bunului-simţ în emiterea judecăţilor de valoare. Aroganţa şi atacurile la persoană au stins rapid discuţiile care au putut lua forma unei necesare polemici de idei între generaţii. Valentina Tăzlăuanu se întreba retoric atunci „ce poate fi mai absurd decât pretenţia de a stăvili, din motive meschine, integrarea „prea grăbită” a unor tineri autori în procesul literar general-românesc, de a-i admonesta cu asprime pentru libertăţile pe care şi le iau cu de la sine putere şi de a-i trimite înapoi, în ţarcul regionalismului, la modelele lui vetuste?” (Înapoi în ţarcul regionalismului?). Cartea Ceea ce rămâne apare ca o cronică a celor mai importante evenimente culturale, literare, sociale şi politice (întrucâtva) din ultimii zece ani. Scriitoarea este o eseistă redutabilă. Am apreciat întotdeauna temeinicia afirmaţiilor, gândirea structurată, calitatea stilului ei. Sobru, cu o uşoară undă ironică, înclinat adesea spre umorul abia sugerat, cu o frază în care niciun cuvânt nu este de prisos sau aruncat cu neglijenţă în text. Iar stilul e omul, zice eseistul francez. Eseurile ei sunt implicite invitaţii la dezbatere, întrucât Valentina Tăzlăuanu face parte din seminţia rară a oamenilor cu idei. Ceea ce rămâne este cartea în care autoarea a orânduit imagini esenţiale stocate în lentilele şlefuite de valurile timpului nostru cultural.

4-7 septembrie 2015

Text de la rubrica Între viaţă şi cărţi. Revista Contrafort, iulie-august 2015.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, eseu, Politica și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s