În cărţi lumea e mai limpede

Lumea s-a întors de-a binelea pe dos. Îmi amintesc câteva expresii ale lui Eugen Ionescu, pe care le-am tot repetat la cursul de Istorie a literaturii române, că „eroii lui I. L. Caragiale sunt înnebuniţi după politică, dar sunt nişte politicieni cretini” şi că ei „perorează în jurul nimicului”. Secolul al XIX-lea îl dădea pe I. L. Caragiale – primul nostru dramaturg autentic – , care ironiza clasa politică abia în formare, cu biografii false, cu mania notorietăţii, adulterină, şantajabilă, versatilă, demagogică şi ticăloasă. Secolul al XX-lea îl dădea pe Eugen Ionescu – fondatorul teatrului absurdului – , care observa că lumea alunecă în neunde şi că amestecul de comic şi tragic o scoate din țâțâni. Dar nici Caragiale şi nici Ionescu nu au putut bănui barem că în secolul al XXI-lea lumea noastră va fi şi mai decăzută, că va plana deasupra hăului, iar catastrofa va deveni iminentă. Astăzi, realitatea socială depăşeşte cu mult puterea ficțiunii literare. Viaţa cotidiană a devenit o farsă tragică, iar absurdul – condiţie existenţială. Campaniile electorale dintotdeauna au dat în vileag mizeriile fiinţei umane, ale relaţiilor dintre oameni, ale societăţii, în cele din urmă. De la un timp însă prea s-au încurcat toate. Observam cândva într-o dezbatere că propaganda, paradoxal, ar cauza un rău mai mic decât răul perfid al manipulării. Mi se înfiora cugetul gândind astfel şi aproape nimeni dintre interlocutori nu-mi dădea dreptate. Cu toate acestea, continui să cred la fel. Azi cu şi mai multă tărie, întrucât manipularea se insinuează în melanjul tranziţiei şi ni se înfăţişează cu masca corectitudinii, echidistanţei, democraţiei. A democraţiei – acesta e cuvântul de ordine sub care se ascund mişeliile. Când, arareori, mi se întâmplă să mă uit la vreo dezbatere pe teme politice, primul lucru la care mă gândesc este de-„ai cui” sunt vorbitorii. Urmăresc cum i-a metabolizat contextul pe oamenii pe care, în parte, îi cunoşteam şi în care aveam încredere. De ani buni deja aceştia nu mai coboară de pe sticlă, pe când intelectualii neangajați nu apar în lumină. Demnitatea se plăteşte cu marginalizare şi reducere la tăcere. Azi prosperă trâmbițarii şi surlarii. Am ajuns o societate discreditată: nimeni nu crede pe nimeni; discursul şi-a pierdut mesajul şi referentul; pe scena prezentului se joacă aceeaşi farsă. Senzaţia că levităm deasupra prăpastiei şi, odată treziţi din somnul cataleptic, ne vom prăbuşi în gol nu încetează.
Totodată, banchetul VIP-urilor şi festiviştilor este în toi. La bâlciul pseudovalorilor şi al democraţiei de faţadă mulţimile au nevoie de spectacole, iar scenaristica politicului şi regia presei nu întârzie să le servească eroi. Pentru reţeta eroului se ia un individ, i se trunchiază biografia, spre a reprezenta simbolul martirului naţional. De îndată ce şi-a făcut rolul, eroului i se răstoarnă imaginea în antierou. I se umblă iarăşi la biografie, i se găseşte un detaliu vulnerabil sau i se insinuează ceva, şi, aruncat în gura presei să savureze şi ea, este lăsat acolo să se curețe de etichete. Semnele alienării naţionale sunt şi mai evidente prin, mai nou, cultivarea unui soi de empatie cu „băieţii răi”, ajunşi aproape în vârful ie­rarhiei sociale. Cum de directorii noştri de opinie publică, „lucizi” şi „intransigenţi”, nu au căzut în leşin la alegerea primarilor de Orhei şi Bălţi, însă dau ochii peste cap când ar fi de optat pentru un primar de dreapta la Chişinău? Indiferența şi ifosele elitiste care planează în aerul Chişinăului, la momentul când scriu aceste rânduri, vin din zona ranchiunei politice şi a jongleriei sado-mazochiste autohtone. În aceste condiţii, ca să ne păstrăm firea şi să rămânem noi înşine, e bine să trecem la cărţi. În cărţi lumea e mai limpede.

„Să alergăm împreună”. Cărţile din faţa mea sunt rânduite în câteva teancuri: să le citesc, să scriu eventual despre ele. Sunt apariţii recente, mai vechi. Una, bunăoară, este a poetului ieşean Lucian Vasiliu, pe care îl cunoşteam de ani buni ca poet, editor şi muzeograf, şi pe care acum îl descopăr ca prozator. Lectura cărţii îmi acoperă una dintre petele albe de pe domeniul vast al romanului generaţiei ’80. La începuturile activităţii sale, după publicarea a două volume de versuri, în 1981 şi 1983, Lucian Vasiliu îşi schimbă brusc direcţia literară spre proză. Cu treizeci de ani în urmă publica la Editura Junimea (unde astăzi este director) mini-roman-ul „Să alergăm împreună”. În primii ani de activitate tânărul poet îşi căuta instrumentele, ezita între poezie şi proză, iar romanul său face dovada unei dileme aproape metafizice, prin care trece nu doar eroul său, ci şi autorul însuşi. Alegerea fu în favoarea poeziei. Lucian Vasiliu a semnat mai multe volume de poeme, fiind unul dintre poeţii remarcabili ai literaturii române contemporane. Romanul, realizat în maniera prozei autoreferenţiale, povesteşte viaţa lui Abel, un bibliotecar dintr-un târg românesc, care se prea poate că este tocmai „dulcele târg al Ieşilor”. Cartea este despre universul bibliotecii, aşezate temporal la sfârșitul secolului XX. Cu un pronunţat suport autobiografic (atâtea detalii coincid) şi altul de natură biblică (dincolo de numele personajului sunt şi alte intruziunii de natură intertextuală), romanul mi-a amintit imediat de proza lui Mihai Eminescu. Abel devine avatarul literar al Sărmanului Dionis şi al lui Toma Nour luaţi împreună, iar monologul interior al personajului atribuie continuitate seriei de eroi metafizici din literatura română.
Imaginea de pe coperta romanului, în care fotograful surprinde din spate pe doi tineri alergând, are o poveste a sa. Mi-a relatat-o scriitorul Adrian Alui Gheorghe şi, cu acceptul lui, o trec aici. „Pe copertă alerg eu şi regretata poetă Irina Andone”, îmi spunea Adrian. „Lucian, care trebuia să alerge, sub privirea artistului fotograf Liviu Rusu, avea discopatie şi, cum tocmai ajunsesem acolo, l-a scos pe el din rol şi m-a băgat pe mine”, povesteşte prietenul lui Lucian Vasiliu. „Cuplul improvizat” a alergat jumătate de oră până fotograful a găsit expresia „cea mai potrivită, în accepția lui”, acesta fiind singurul moment când scriitorul Adrian Alui Gheorghe fu actor. În restul timpului Adrian Alui Gheorghe şi Lucian Vasiliu sunt scriitori.

24 iunie 2015

Revista CONTRAFORT
Rubrica ÎNTRE VIAŢĂ ŞI CĂRŢI

http://www.contrafort.md/numere/n-c-r-i-lumea-e-mai-limpede

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, Literatura, Politica și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s