Antonimpurile toamnei

Să scriu despre ceva frumos, calm, liniştitor… Pentru cineva anume? Să scriu despre lumina toamnei în acest început de octombrie. O lumină aurie, un soare mângâios ca senzualele atingeri ale bărbatului dorit. Despre culorile pădurilor de foioase… Nuanţe de verde: vedre-pal, vedre-brun, verde-galben, vedre-roşcat; nuanţe de roşu: grena, ruginiu, roşu-aprins, roşu-albastru; nuanțe de galben: galben-gutuie, galben-păstos, galben-subțiat, galben-şters, galben-pai… După care vin pe jos, pe la tulpinile copacilor, la firul ierbii sau al stingherilor porumbişti uscate, uitate de ţărani sau fermieri pe lanuri, nuanțele țărânei: negru, negru-brun, negru-lut, negrul-obosit al arăturii de toamnă.

Drumul dinspre Bălţi spre Chişinău fuge sub roţile maşinii, aleargă iute. Maşini pe autostrada Odesa-Poltava sunt tot mai puţine. Înaintăm pe tangenta din punctul cel mai de jos al cosinusului unei geografii deluroase. Capătul liniei din stânga ajunge în vârful creștetelor împădurite ale dealurilor dinspre Răut, capătul celei din dreapta – în creştetele unor ciufulite pădurici, urcate pe muchiile dealurilor dinspre Prut…

În primăvară un pâlc de salcâmi ne înnebunea cu mirosul ciorchinelor de un alb ocru… Mustea sucul lor în venele noastre, trecea prin noi cu-arome, memorii olfactive, tactile, vertije sentimentale, zburdălnicii erotice … Ocru se-aprindea dintr-o dată, se înflăcăra violet, lila, oranj, purpuriu şi iarăși violet, lila, oranj, purpuriu şi iarăşi violet, şi iarăşi oranj …

În vară aerul juca pe la răscruci. Îţi aminteşti de liniile acele tremurătoare în zare? Dogoarea era incoloră, aerul gri-briliant, cerul – de alabastru sus, spre avioanele supersonice care ne duceau în al nouălea cer. Culori de lumină, de plutire uşoară, de legănare, de nici aici şi nici acolo, de nici acum şi nici atunci.

În duminica aceea, pe după-amiază, ne şopteam, ținându-ne de mâini, că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru iubitor de moarte”… Apoi ne ridicam spre norii înalţi. Ştim amândoi: ca mâine, cerul se va înfăşura în smocuri plumburii, iar dimineţile se vor ascunde în ceaţă, şi ceaţa în neguri dese. Mici cristale de gheaţă se vor scutura de pe ramul gol. Într-o dimineaţă ne vom trezi cu pajiştile sufletelor noastre ninse, sclipitoare în razele unui soare tot mai îndepărtat… „E iarnă afară, iubito,” îmi vei spune. „Te uită, priveşte! E iarnă din nou”.

(fragment dintr-un text scris acum un an)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Literatura, poeme și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s