Dumitru Matcovschi: portret în nuanţe afective

„Matcovschi, urgent!” aşa se intitula astăzi scurtul mesaj venit de la un confrate, care îmi solicita cîteva propoziţii în memoria poetului Dumitru Matcovschi, pentru un ziar. N-am reuşit – limita de timp era presantă de tot. L-am şi deschis la o oră expirată. Ar fi fost o problemă şi condiţionarea spaţiului. E greu să scriu cîteva propoziţii despre un poet. Cîteva, oarecare propoziţii.

Un text – poate, pe care oricum l-aş fi scris, chiar dacă nu aş fi primit acel telegrafic îndemn.

L-aş fi scris cu aceeași privire din conul de umbră, de unde l-am privit mai tot timpul. Ceea ce vrea să spună că nu am fost cîtuşi de puţin apropiaţi, chiar dacă îl întîlneam arareori la USM – nici eu nu rod pragurile uniunii, nici poetul nu dădea des în ultimii ani pe acolo.

L-aş fi scris cu mîna uneia care ştie să deseneze litere, fie şi la calculator, dar şi cu ochii unei cititoare.

Dumitru Matcovschi: portret în nuanţe afective

Trag mai întîi linia de contur. E asemenea unui poem din volumul „Axă”. Este chiar poemul de deschidere: „Omul”. Mi-l arătase scriitoare Eliza Botezatu, care îl intona în cadenţe imnice: „De sînt frunză, sînt şi codru, /De sînt bob eu sînt şi lan, /De sînt strop eu sînt şi mare,/  Sînt şi rîu, şi ocean”.

Suprapun îngîndurarea dramaturgului pe chipul actorului Victor Ciutac, cel din spectacolul „Tata”, cu mişcarea lui înceată, aşezată, cu privirea lui înţeleaptă, clarvăzătoare, știutoare.

În lumea gîndurilor mele chipul lui Dumitru Matcovschi se aşează pe imaginea Basarabiei, numele lui rezonează  cu melodia cîntată de mulţimi în Piaţa Marii Adunări Naționale, cîntată de mine în august 1989, în prima mea vizită în România, la Paşcani, la o masă de fraţi şi surori. Cîntam şi lăcrimam cu toţii – tineri de 30-35 de ani. Credeam atunci că Prutul s-a preschimbat într-un simplu rîu din lăuntrul unei ţări binecuvîntate, nicidecum linie de hotar, iar textul lui Dumitru Matcovschi ne purta prin jelania istoriei noastre nedrepte: „Trecută prin foc şi prin sabie, /furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu!” Acela a fost imnul nostru, aceea a fost tonalitatea idealurilor noastre…

Apoi au venit timpurile „ceste mai noi”, cu politicieni, sforari, manipulatori, patrioţi de meserie, care au întunecat lumina uleiurilor portretistice. Poetul Dumitru Matcovschi nu mai avu loc. Tot mai trist, tot mai la margine… Dar nonconformismul, replica tăioasă, directă nu lipseau. Le auzeam la şedinţele Academiei de Ştiinţe, unde nu menaja pe nimeni. Unii aveau frică că, nefiind agreaţi de poetul Dumitru Matcovschi, ar putea rata şansa carnetelor de academicieni. De cine se vor teme de-acu înainte?

Azi, dis-de-dimineaţă, strigă mulţi nechemaţi în microfoanele televiziunilor salahoare, că nu s-a făcut ce şi cît trebuia pentru poet, că poetul a fost o conştiinţă, că a fost conştiinţa noastră, că…

Că de fapt – ţipălăilor, înnămiţilor cu ziua de portofelul al oricărui… – unde aţi fost, de ce nu aţi spart timpanele puterii ieri, alaltăieri, cu o oră înainte?

Spectacolul perfidiei, al lustruirii nu are capăt. Alte măşti, aceeaşi piesă, Maestre Matcovschi. Se lustruiesc nătărăii şi sub a numelui dumitale umbră.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocare, Literatura și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dumitru Matcovschi: portret în nuanţe afective

  1. Pingback: Poetul „spânzurat de limbă”* | GriArg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s