Viaţa labirintului din labirintul labirintului

sau despre literarizarea Basarabiei

În 2010, dramaturgul Val Butnaru a publicat la editurile RAO şi Prut internaţional primul său roman, Cartea nomazilor din B. După o activitate de aproape trei decenii în dramaturgie (debut în 1986, cu piesa Procedeul de ju-jutsu), Val Butnaru,  fondator de teatru şi trusturi media, a intrat pe pămîntul făgăduinţei celui mai tînăr gen literar, ajuns astăzi un fel de eldorado atît pentru autori, cît şi pentru cititori. Se ştie că romanul ca specie a  construcţiilor epice îi solicită autorului dexterităţi „inginereşti”. El  proiectează, elaborează şi pune în mişcare o întreagă maşinărie – timp, spaţiu personaje etc., care reprezintă în consecinţă o lume sau o multitudine de lumi. Măiestria autorului face ca acest produs mental-artistic şi economic  să provoace interesul cititorii şi să-l acrediteze ca artă. Or,  omul este un mare şi nesăţios consumator de poveşti, şi romanul,  în măsură mai mare decît alte genuri literare, îi satisface nevoia de poveste.

Lansarea Cărţii nomazilor din B. a avut parte de un management cultural modern bine pus la punct, miza căruia a fost evenimentul de anvergură. Afişele de publicitate electronică anunțau prezenţa unor persoane publice de primă mărime, a unor politicieni de top, precum Mihai Ghimpu, pe atunci – preşedintele interimar al Republicii Moldova, primul-ministru etc. În context, critica literară remarca şi saluta apariţia Cărţii… Revista Contrafort,  bunăoară, în nr. 5-6, 2010,  găzduia la rubrica O carte în dezbatere intervenţiile prozatorilor Vladimir Beşleagă (Dincoacele şi Dincoloul din noi) şi Vitalie Ciobanu („Nomazii” Basarabiei – o poveste între grotesc şi tragic). În acelaşi timp Vasile Spiridon  publica cronica Tărie de caracter (Convorbiri literare, nr.6, 2010). Tot în 2010, Mircea V. Ciobanu includea în periplul său prin romanul ultimului deceniu o analiză de context a romanului lui Val Butnaru (Romanul ultimului deceniu: puncte de vedere. Cartea rătăciţilor (Sud-Est Cultural, nr. 3). Peste un an, acelaşi critic găsea necesară revenirea la Cartea nomazilor…,  dedicîndu-i o exegeză punctuală (Timpul Risipirii Egal Timpul Căutării?// Sud-Est Cultural,  nr.3, 2011).

Romanul Cartea nomazilor din B. se prezintă ca un proiect narativ ambiţios. Subiectul începe abrupt („Preşedintele se trezi mahmur”), ceea ce ar fi trebuit să contribuie la semnarea unui eficient contract de lectură cu cititorul. Mai ales că romanul apărea la scurt timp după  evenimentele din primăvara anului 2009. Deşi poartă nume generic – Preşedintele -, personajul din pragul romanului, cel care, primul, se înfăţişează înaintea cititorului, trimite, chiar de la început, la prototip, la inconfundabilul prototip – președintele de odinioară, tot mai băutor, al Republicii Moldova, protagonistul politicii mahmure de ţară. Universul romanului este cuprins în interiorul unui cerc care începe cu imaginea lui: „Preşedintele se trezi mahmur” (p.5) şi se încheie cu ea: „…Şi în dimineaţa în care a murit Călugărul, Preşedintele se trezi mahmur…” (p.223).  Mahmureala protagonistului se extinde peste ameţeala unei lumi hoinare. Prin urmare, romanul stă sub imaginea de arhetip a unui conducător obosit, decăzut moral şi fizic. Între aceste  observaţii ale naratorului colcăie o pluritate de lumi. Cele cîteva planuri temporale ale textului (prezentul, trecutul istoric şi trecutului mistic) întreţese în pînza narativă destinele mai multor generaţii de basarabeni, care curg precum apele unei cascade în genunile istoriei şi doar textura romanului le opreşte căderea.

Înscris în aceeaşi linie tematică cu romanul Hronicul găinarilor de Aureliu Busuioc, gîndit, în parte, ca o replică la bine cunoscutul roman Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Cartea nomazilor din B. reprezintă un amestec de fantastic şi satiră, grotesc şi tragic. Dar legăturile intertextuale, livreşti nu se reduc la capodopera scriitorului rus. Sînt de regăsit aici şi Ionesco, şi Vișniec ş.a.

De vreme ce autorul romanului a ales să pună în titlu un derivat al cuvîntului  nomad („nomazilor”), mi s-a părut că putem apropia contextual termenul de semnificaţia unei transhumanțe delirante în hăţişurile istoriei. Ideea este plantată în chiar miezul conceptual al romanului. Personajele lui Val. Butnaru răsar din negura unui istorii contorsionate, tragice, bîiguie veacuri la rînd  prin bezna înstrăinării, înfruntînd  jafuri, trădări, deportări, căderi, ridicări şi iar căderi. Un mic cîrd se pierde de turmă şi bîjbîie pereţii nevăzuţi ai unui nesfîrşit labirint, neputîndu-şi regăsi drumul de întoarcere dintr-o transhumanţă  răsturnată, ruptă din sensul ritualului şi al istoriei.  Această comunitate de oameni nu a fost doar supusă unui istorii vitrege, de înstrăinare şi părăsire a matricei organice, ci a fost silită să abdice la propria-i identitate şi să-şi ia alta, de împrumut.

Romanul are la bază cîteva poveşti: naraţiunea-cadru povesteşte despre viaţa unui Preşedinte de ţară neaşezată în istorie. În lăuntrul ei se află povestea unui neam hălăduind prin timpi şi spaţii atroce, mînat din loc în loc de evenimente vitrege. Povestea lui este povestea unei familii de basarabeni, a mamei Elena, a cărui soţ fu deportat primul, pierzîndu-şi urma şi numele,   şi a celor trei fii ai săi: Călugărul, Feodos (F.F.) şi Leonte. Este povestea care uneşte toate nivelurile construcţiei epice şi care poate fi regăsită la fiecare palier al „disecţiei” transversale a naraţiuni. Desprinse din matca destinului mamei Elena (care ar simboliza însăşi Basarabia), destinele copiilor ei reprezintă vîrstele peregrinării basarabenilor prin labirintul istoriei pline de tragism şi consecinţele ei. Prin urmare, Feodos – supraviețuitorul îngheţurilor siberiene, este individul lipsit de memorie istorică. El nu ţine minte nimic din ce şi prin ce i-a fost dat să treacă în copilărie. F.F. trăieşte într-un prezent anti-istoric, este prietenul Preşedintelui şi altceva nu valorează mai nimic pentru el. Călugărul, în fragedă copilărie mutilat de porci, în momentul deportării în Siberia este lăsat de maică-sa la orfelinatul din Vulturi. Creşte cu conștiința fiului-povară,  uitat de familie. Călugărul este mai degrabă personajul-simbol al romanului. Fără mîini şi picioare, om-fantom, ubicuu în mediul nomazilor din B., neavînd posibilitatea contactului tactil, să zicem, cu lumea fizică, el este ochiul omniprezent ce vede lumea din perspective opuse, de aici şi de dincolo. Spirit protector şi clarvăzător, el vede rotund şi „faţă către faţă”, precum spune Sf. Pavel către Corinteni (13, 12).  Cel de-a treilea fiu este Leonte. Elena îl născu în Siberia. Din altă lume, dincolo de lumea reală, de dincolo  regretele Elenei nu contenesc: Călugărul a rămas în lume neajutorat, nici măcar de sine însuşi, Feodos nu vrea să-şi amintească sau ţină minte nimic, Leonte este bolnav şi hărţuit de putere,  Dan, soţul, şi Catinca, sora sa, s-au prăpădit… Familia ei iese din malaxorul istoriei la rampa prezentului mutilată moral şi fizic – o ruină. De fapt ieşirea din infern este o iluzie. Prezentul acestui neam de rătăciţi este ţinut în labirint, fiindcă nu şi-a rezolvat enigma trecutului. Este ca şi cum lumea ar merge înainte, în vreme ce într-un cotlon închis al timpului stă sub murii memoriei surpate  o comunitate de oameni, care mai peregrinează şi-acum între spaţii claustrate… I se întîmplă, deoarece şi-a căzut din ţîţînele aducerii-aminte, fiindcă şi-a pierdut reperele organice ale fiinţei naţionale…

Prezentul acestei lumi se constituie într-un colaj de destine mărunte, poveşti ale unor figuranţi în suita Preşedintelui, tipuri umane dintre cele mai diverse, antrenate în spectacolul unui puzzle grotesc. Este interesant insolitul „liaison” dintre nivelul grav, plin de o simbolistică istorică, livrescă aşezat la baza construcţiei romaneşti, şi mascarada, farsa, carnavalescul, grotescul nivelului de suprafață al acestei lumi. Or, partea de „prezent” al fabulei este realizată prin îmbinarea mai multor instrumente de creare a reprezentărilor artistice. Destinul şi vieţile mărunte ale suitei Preşedintelui unei ţări care şi-a pierdut legătura cu matca istorică şi care, în consecinţă, este supusă unui necontenite hălăduiri, cumulează în imaginea unei lumi de pigmei.  Cunoscătorii mai subtili ai culiselor istoriei recente a Basarabiei ar putea depista în umbra personajelor acestui roman, prototipurile, eroii reali ai „prezentului mişelit” – acei indivizi dubioşi care stăteau adineaori în vîrful piramidei politice…

Cartea nomazilor din B. este populată cu o lume pestriţă, deci, care îşi duce existenţa între blazare şi înspăimîntare. Întîlnirea neaşteptată a cititorului cu Preşedintele, care se trezi „mahmur, îngînurat că-şi pierdu bricheta dăruită de francez”, uneltind o mică intrigă  împotriva subalternilor săi, trebuie să-l atenţioneze de fapt că se află pe un teren aluvionar: scene violente, trădări, răzbunări, suferinţe, nedreptăţiri – se vor rostogoli toate trama Cărţii… Un preşedinte (beţiv, terorizat de propriile-i fobii şi de intrigile consilierilor săi), care ar trebui să fie axa acestei lumi, ajunge cobaiul propriului anturaj. El îi impregnează mentalitatea, îi fabrică atitudinile, îi dictează comportamentul. Indivizii care îl înconjoară sînt absorbiţi de luptele viscerale ale puterii. Ei îi distribuie Preşedintelui rolul butaforic de conducător al ţării, fiind în esenţă un crai bătrîn şi beţiv. Mîndria cea mare a președinției era nu alta decît paharele… din sticlă subţire, iar marea realizare a politicii externe a ţării –  expedierea celor două vagoane cu vin în lumea mare, vagoane care erau puse pe linia de rezervă  în staţia Vulturi… Se instituie astfel, chiar de la începutul romanului, un univers realist-fabulos, în care absurdul şi grotescul îşi intră în legile lor. Preşedinţia organizează, bunăoară, Concursul Consilierul de veghe – una din distracţiile preferate – sau Sărbătoarea naţională Ziua Vinului

Consilierii Preşedintelui – personaje individualizate subtil prin cîteva detalii – cumulează imaginea colectivă a unui metapersonaj – suta. Solomon, „cu privirea lui rece de cobră flămîndă”, cu „zîmbetul acela tăios ca o lamă de cuţit”, ar trebui, după nume, să fie înţeleptul, filosoful, cu aerul său de „aristocrat surghiunit în provincie”… Solomon este umbra Şefului, iminenţa cenuşie şi, prin urmare, periculoasă. Preşedintele e gata să renunţe mai degrabă la propria-i alteritate decît la Solomon, de aceea îşi şopteşte că  Solomon „este mai periculos decît tine”. Anghel Rota, zis şi Îngerul, este fostul consilier al Preşedintelui, care, deşi picat din slujbă, rămîne activ în suită. „Pe lîngă atmosfera de voie bună pe care o putea crea Rota cu glumele lui învăţate pe de rost din ultimele pagini ale ziarelor, pe lîngă nelipsita-i torbă de instrumente de suflat, observă naratorul, grăsanul mai purta întotdeauna în buzunarele lui largi şi cîte-o sticlă-două de coniac, adus de contrabandiştii de la Istanbul”, ceea ce nu avea cum să-i displacă Şefului. Aşa cum Preşedintele trage beţii crîncene la Protocol, cu coniacuri preferate, cu Cabernet,  are printre consilieri şi indivizi din acei care îl linguşesc şi-l adapă cu tot ce vrea, dar şi din cei care se opun bairamului, opulenţei… Rivalităţile dintre consilieri şi ex-consilieri fac intriga romanului densă, poate chiar excesivă pe alocuri. Într-un moment de maximă rivalitate, bunăoară, Rota îl scuipă cu sticlă în faţă pe Solomon. Acesta îi promite să se răzbune. Şi răzbunarea nu va întîrza. Scena răzbunării este cea mai violentă scenă din roman. Nici chiar naturaliştii nu au reuşit să transmită atîta oroare, cît comunică fragmentul răzbunării tăcutului şi răbdătorului Solomon.

Un personaj aparte din anturajul Preşedintelui este F.F. (Feodos Filosoful), la care Preşedintele „obişnuia să tragă o fugă, în „coliba” căruia se refugia ori de cîte ori simţea că nu mai poate suporta mutrele consilierilor săi”. F.F. are o cramă prin pădurile Călăreţilor. Atît numele personajului, cît şi fulguraţiile lui în text îl învăluie pe F.F. în mister. De fapt cu apariția în text a lui F.F. începe povestea mamei Elena şi a celor trei copii ai ei. La începutul romanului F.F. apare în dublă ipostază: de prieten şi confident al Preşedintelui şi de fiul al bătrînei care protestează împotriva politicii oficialilor, în scuarul din faţa preşedinţiei. Ea protestează, fiindcă „aceştia”, cu care se legase fiul mai mare, îl băgase la puşcărie pe feciorul mai mic, Leonte. Feodos, pomenit între două focuri, nu găsi altă soluţie decît să o închidă pe maică-sa la subsol şi să poruncească păzirea ei cu strictețe. Subsolul va căpăta ulterior dimensiuni de-a dreptul fabuloase.

Lista personajelor distribuite în acţiunea romanului se completează cu un şir lung de personaje, printre care se regăseşte Lucia, „mlădioasa Lucia”, „firava” purtătoare de cuvînt a Preşedintelui; consilierul pe probleme economice Kukuruz;  Otilia Uriţescu, servila, „specialistă în probleme generale”; Raul C., şeful opoziţiei parlamentare, care scoate ziarul „Rebeliunea”.

Raul C. constituie unul din nodurile esenţiale în construcţia romanului. Fiind tipologic un intrigant, personajul este surprins de narator uneltind, croind planuri oculte, diriguite de natura sa de păpuşar în spectacolul politic al preşedinţiei. Iată-l furios, „pentru că îi eşuase planul îndelung chibzuit: să provoace o ceartă de proporţii între Preşedinte, Îngeru şi F.F., pe de o parte, şi între cei trei şi Solomon, pe de alta”. Ca şef al opoziţiei parlamentare, Raul este dotat de UE cu o maşină ultramodernă, înzestrată cu capacităţi tehnice de-a dreptul uluitoare. Pe lîngă toate performanţele tehnice, mai şi zboară. Doar un astfel de vehicul îi lipsea opoziţiei parlamentare ca să doboare dictatura Preşedintelui dictator. Mai mult decît ironică este denumirea maşinii –  „Patriot”. Iese la suprafaţă în chip evident aluzia autorului la capul „opoziţiei constructive” din timpul guvernării Voronin, la insul care patentase brandul patriotismului basarabean. Racolat el însuşi de nu-se-ştie-care servicii, Raul, la rîndu-i, îi racolează în serviciul său pe alţii şi-i pune la treabă, şantajîndu-i metodic. Pentru asta îl îndeamnă pe Goretzky să facă „reportajul vieţii” sale, care însemna filmarea unei scene intime, cu Eleonora, directoarea TV, în rol central. În consecinţă, Eleonora devine una din achiziţiile valoroase ale lui Raul. Scopul declarat, de faţadă,  al intrigantului opoziţional  este debarcarea „boşorogului”, de aceea simte nevoia să şi-i supună pe deţinătorii funcţiilor strategice în stat, iar director TV era una din acele funcţii… Pe de altă parte, şi Eleonora ştie să se facă utilă. Ea simbolizează insul-preş. „O, cît de mult îi plăcea, să fie necesară, observă naratorul, întotdeauna îi plăcuse, chiar şi atunci cînd era purtătoarea de cuvînt al Preşedintelui”.

Un grup aparte de personaje constituie chipul generic al protestatarului. Aceştia sînt: Leonte, fratele mai mic al lui F.F., Elefterie Lut,  fii acestuia Ovidiu şi Virgiliu, elevi la ultimul an de liceu, Cicerone Mutu, parlamentar etc. Prin urmare, în bătătura textului intra pe rînd o sumedenie de personaje, unele memorabile, altele mai puţin. Spaţiul spre a-i încape pe toţi se dilată, unele scene ajungînd la proporţiile carnavalescului. Anecdoticul, burlescul, exuberanţa absurdă şi alienantă amintesc de arta lui I.L. Caragiale, de scenele filmului mut al lui Charlie Chaplin, de grotescul mistic al romanului lui Mihail Bulgakov. Drept exemplu, poate servi bătaia dintre compozitorul Vincent Albu şi cîntăreţul Cezar Doba în platoul TV, de filmările Telerevelionului, de absurdul existenţial care marchează sărbătoarea naţională Ziua Vinului, cu „Preşedintele, flancat de Solomon şi Îngeru, trecînd de la un butoi la altul” etc.

Un personaj cu totul aparte este Călugărul. Dacă Preşedintele constituie nucleu imagistic al prezentului, mama Elena – pe cel al trecutului, el instituie în roman firul epic al realismului magic. Acest personaj leagă într-un tot întreg planurile romanului. Omniprezent şi omniscient, el îl concurează pe narator, dar, se prea poate că, integrată organic textului, ar fi una din vocile lui. Scos mai mult mort din gura porcilor (un simbol? ce simbol!), nu a crezut nimeni că va supravieţui, dar Călugărul avu noroc. Supravieţuirea  lui acoperă partea de mister a fabulei. Un trunchi de om, Călugărul devine spiritul protector al lumii. Prezenţa lui discretă are menirea să o tuteleze. El este cunoscătorul şi purtătorul adevărului despre această lume, el reprezintă dreapta cumpănă a judecăţii acestei lumi. Şi fiindcă este peste tot în orice moment, el adună imaginea lumii, asemănătoare unei oglinzi făcute ţăndări, într-un tot întreg.

 Stratificat în falii, timpul romanului este, în mod firesc, constanta acestei construcții epice, elaborată minuţios,  poate excesiv de elaborată. Din cele cîteva feţe ale timpului romanesc (prezentul ţării şi al preşedinţiei, planul general al trecutului etc.) cel mai elaborat apare tunelul istoriei – o soluţie diegetică interesantă, care motivează artistic cadrul fantasticului şi probează calitatea filonului mistic în roman.

Tunelul transportă personajele spre vîrstele mai îndepărtate ale istoriei, reînviindu-le suferinţele şi dramele. Obiectivul naratorului, dramaturg, scenarist şi regizor, se îndreaptă în adîncuri şi se focusează discontinuu şi alternativ fie pe deportările în masă a basarabenilor, fie pe epoca vasalităţii Moldovei faţă de Imperiul Otoman. Personajele izvorăsc, prin efectele unei magii a imaginarului, din grote de timp acoperite de praful uitării, de pe restriștile unei istorii încîlcite care aşteaptă de veacuri să treacă prin ea lumina ordonatoare a unei inteligențe pricepute şi pricepătoare – cunoaşterea integratoare a Fiinţei istorice a unui neam. Montura unor secvenţe narative aminteşte întrucîtva, prin ştergerea conturului dintre faliile timpului, de metaforele filmelor lui Andrei Tarkovski: „Făcu cale întoarsă şi văzu cum dintr-o ulicioară lăuntrică iese în goană un călăreţ pe cal alb, croindu-şi drum cu sabia printre oştenii înarmaţi cu suliţe, de urmărirea cărora se căznea să scape a doua zi necontenit. Legată burduf şi atîrnînd de-a curmezişul calului, o tînără cu basma albă pe cap striga în gura mare:

– Am să-mi iau viaţa, Ghirai Mârza, dar nu voi fi a ta! Călăreţul dispăru brusc, cum şi apăru.” Cel care priveşte filmul evenimentelor este F.F. Declanşîndu-i-se un fel de memorie ancestrală, din labirintul prezentului el coboară, treaptă cu treaptă, în labirintul istoriei. Coborîrea în timp îl ajută să pună cap la cap perioade destul de îndepărtate, organizate în forma unor hărţi, a unei reţele de… străzi – de căi sucite ale istoriei noastre. La un capăt de stradă stă turcul, la celălalt pe basarabean îl  aşteaptă rusul… „Căzu pe gînduri, întrebîndu-se ce-o fi însemnînd asta, dar nu avu prea mult timp la dispoziţie pentru cugetări, căci auzi, în celălalt capăt al străzii, muzică rusească şi, cînd întoarse capul, văzu ieşind dintr-o portiță de lemn, o femeie tînără, cu părul despletit, îmbrăcată într-o fustă largă şi o bluză de in descheiată, care lăsa să i se vadă sînii.”  F.F. se mişcă de fapt în lumea de dincolo, un dincolo al istoriei, înspăimîntător („nimerise într-o lume plină de scrîntiţi”), de care vrea să scape cît mai repere. Urcă rapid scările şi iese din demisolul (subterana istoriei şi cea aievea), încuind poarta în urma sa. Poarta (un alt simbol în construcţia ideatică a romanului) pe care o instalase însemna, încărcată de conotaţii transcendentale, locul de intrare şi ieşire în/din lumea de dincolo.

Celor trei niveluri ale timpului romanesc îi corespund trei niveluri ale spaţiului: aici, dincolo, labirintul. Iar căderilor în timp le se asociază surpările analoage ale spaţiului. Spaţiul ca şi timpul este marcat de mistere. Căderea dintr-un timp în altul reprezintă o mişcare arhetipală a personajelor fabuloase. Autorul a sudat în construcţia destul de elaborată  a romanului anumite găuri – aluzie la iminentele găuri negre, cavităţi deschise ale timpului şi spaţiului, monştri misterioşi ai haosului. Nu doar timpul şi spaţiul cosmic sînt marcate de aceste accidente de arhitectură, de aceste enigmatice imperfecţiuni. Prin analogie cu ele, timpul şi spaţiul istoric au găurile lor, mai mult decît atît, chiar timpul şi spaţiul uman reiterează modelul construcţiei perforate…  Găurile timpului şi ale spaţiului există în roman nu doar la nivel simbolic, ci şi ca realitate a lumii romanești. Pentru această anomalie geofizică, lumea romanului manifestă interes sporit. De aceea o echipă TV vine să se documenteze la faţa locului şi să filmeze dovezile indubitabile. (Toţi vor „să vadă acest loc miraculos”.) La prima vedere, locul reprezenta o adunătură de lucruri vechi, care  sporeau ele însele mersul şi misterul istoriei. Prin urmare, Raul vine, împreună cu Ian Goretzky, să filmeze  despre „A&O” – firma lui F.F.

Din multitudinea de observaţii asupra romanului lui V. Butnaru vom insista asupra modalităţilor narative. Planurile contrastive ale construcţiei epice fac loc naraţiunii scenice, care este efectul îmbinării epicului cu dramaticul. Exemple sunt multiple, or naraţiunea scenică constituie unitatea textuală de referinţă în romanul Cartea nomazilor din B., precum de referință este şi utilizarea tehnicii bulgărului de zăpadă în schiţarea vieţii personajelor. Autorul articulează în roman o metaconstrucţie narativă care are forma unui clepsidre. În naraţiunea-clepsidră  încape istoria unui comunități care îşi mînă firele de destin de aici – dincolo, de acolo – dincoace… În romanul Cartea nomazilor din B. istoria se scurge dintr-o cupă a vremii în alta, din prezent în trecut, din trecut în prezent şi astfel, rotindu-se de cîteva ori, se scurge calvarul de cîteva veacuri al basarabenilor. Autorul romanului a reuşit să-şi proiecteze naraţiunea conform mişcării unui mecanism interior, de schimbare a punctelor de vedere, încorporat în planuri temporale nu doar diferite, dar şi contrastive. Privirea celui care observă lumea este orientată  dinspre cei de dincolo spre cei de dincoace. La întoarcerea clepsidrei  linia de demarcaţie demarcare spaţială rămîne neschimbată – este chiar linia pămîntului, despărţind lumea de pe de cea de sub pămînt, în funcţie de punctul de vedere. Elocventă este trecerea dintre scenele 17 şi 18. Scena a 17 se închide cu replica Călugărului atotştiutor: „vom vedea ce se va întîmpla cu aceşti bieţi oameni peste un an”. În scena 18 acţiunea începe – „peste un an” – la balamuc. Prin urmare, aici, dincoace, la casa de nebuni, stau Leonte, Platon Kimir – scriitorul, Elefterie Lut şi Îngerul.  Leonte, mezinul mamei Elena, se opune regimului dictatorial al mahmurului Preşedinte, fii lui Elefterie Lut sînt porniţi să părăsească ţara. Simbolizînd viitorul basarabenilor, curaţi, sinceri, dar creduli  (tot creduli! – cred, naivii, că li s-a permis să părăsească ţara), ei sînt aruncaţi în aer chiar lîngă hotar. B. rămîne, prin urmare, o ţară de nomazi, claustrată în continuare în labirintul unui timp mort, căreia i-a fost asasinat viitorul. Cu dispoziţia unui învins, naratorul face semn mecanicului să lase cortina peste lumea romanului.

***

Au trecut trei ani de la publicarea romanului Cartea nomazilor din B. de Val. Butnaru. Constat astăzi, la încheierea acestei secvențe de exegeză, că, scrutaţi cu o privire paraliterară, obosiţii nomazi din B. hălăduiesc fără schimbare prin tunelul istoriei, prin labirintul geopoliticii, prin grotele politicii autohtone. Doar mahmureala acelei lumi a fost înlocuită de isteria şi paranoia acestei lumi.

8 aprilie 2013

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, Literatura și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s