Ordinea diaristică a unui „Jurnal amestecat”

Săptămîna trecută am răspuns invitaţiei Antenei Chişinău a Europei Libere de a ţine un jurnal săptămîntal. Am avut careva deficiențe de înţelegere, mai degrabă un exces de zel, şi am scris cîte 1-2 pagini pentru fiecare zi. Fireşte că a trebuit să reduc textul. Prin urmare, a ieşit un „Jurnal amestecat”, pe care îl găsiţi aici: http://www.europalibera.org/content/article/24903807.html

Şi, fiindcă tot am muncit, iar scrisul nu-i colea o banală ocupaţie, ci-i „aleasă zăbavă”,  m-am gîndit, aşa în spirit ludic, să dau, după linkul postului de radio EL, şi textul întreg al unei zile. Am luat în ordine cronologică  prima zi.  Luni, în paranteze pătrate.

 

[Luni, 11 februarie 2013

 

În „poemul de luni  marţi miercuri” personajul meu se lamenta că nu a scris, fiindcă a spălat geamuri. Acum e mijloc de februarie, lumea nu spală geamuri şi eul meu, devenit personaj narator, a putut ţine acest jurnal, pe care îl prezint aici amestecat şi pe sărite.

 

La Bălţi. O dimineaţă cu griji, emoţii şi ploaie. Toată ziua – cer mohorât. De luni până miercuri, cu un concediu în contul zilelor nefolosite în anul 2012, voi sta la Bălţi. Revenirea la Bălţi este legată de obligaţia unui curs de sinteză la Facultatea de Filologie. Despărţirea de locul unde m-am format şi unde timp de aproape trei decenii i-am format pe alţii a fost uşoară şi grea totodată. Încă nu-mi dau bine seama ce a fost uşor şi ce este dificil. A fost uşor să mă despart de mine sau de oamenii cu care am crescut împreună sau a fost şi mai este greu să fiu în altă parte, să-mi reedific fiinţa, să mă ridic, să mă ţin vertical… În cele din urmă, am acceptat să reiau la alma mater cursul, ţinut mai bine de douăzeci de ani – nici nu mai ţin minte de când – de „Teorie, critică şi istorie literară românească” pentru studenţii anului trei. Schimbarea a făcut ca în semestrul întâi să nu ţin cursuri deloc. Iar ieşirea din ritm provoacă întotdeauna emoţii, că s-ar putea să nu mai poţi face această meserie, despre care  ziceam, cu alţi colegi bălțeni, că înseamnă să-ți câștigi pâinea din lumea ideilor. O lume care îmi place tot mai mult şi care mă face să mă simt utilă, împlinită, care îmi procură adevărate clipe de fericire. Mai ales în momentele de comunicare cu studenţii… Atunci când vezi în faţa ta un tânăr, o tânără care – se vede bine – are calităţile unui viitor scriitori, a unui pedagog cu vocaţie, a unui om cu idei… Ai un sentiment unic de comunicare atunci cu viitorul.

 

Deci, pe la cinci dimineaţa ploaia bătea cu degete opace, ca de câlți în pervazul geamului de la etajul şapte, unde, visam, că mama îşi aducea oleandrii noștri de-acasă doldora de floare roz…

La micul dejun – avocado, caviar, pesmeţi. O cafea (contează oare ce scriu aici? Pe cine îl poate interesa?). Puţină sulimeneală – trebuie să arăt bine! Nu-mi place să fiu jeluită şi compătimită. Prefer să fiu invidiată, bârfită – nu compătimită. Prin urmare, puţin rimel, puţină rumeneală, puţin ruj. Toate în nuanţe pastelate, discrete. O aplecare brusă şi un semn de ţipare în şale…. O! Tocai acum când trebuie să duc în spate, până la Universitate (vreo doi km, pe care i-a parcurs şi îi voi parcurge şi azi pe jos), „desagii” plini. Nelipsiții „desagi” ai țărăncii şcolite: într-o parte geanta cu cărţi şi în alta geanta cu/pentru laptop. Mers în ritm alert: să nu întârzii cumva. Din exces de zel intru la curs, în sala 352, cu două minute până la sunet. Aceeaşi studenţi. Am restabilit relaţia noastră bună de la anul întâi imediat. La următoarea oră, intră fără nici o jenă electricienii, care au treabă în sala noastră. Dau găuri în perete, mişcă mesele, ca şi cum nici n-am fi prezenţi acolo. Le spun  că de fapt noi muncim acum, ei zic că şi ei muncesc… Nu avem nici o şansă să ne facem luaţi în seamă, nu avem nici timp pentru polemici inutile, de aceea căutăm o altă sala. O găsim repede, ne mutăm în 345. Ne remontăm rapid, ne reconectăm la atmosfera noastră de lucru.

 

Coborâm împreună destul de adânc în timp, spre epoca medievală: Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir…, naşterea poeziei, apariția conştiinţei de scriitor, primele texte „ursuze” şi „ţepene” de prozodie… Sărmana noastră limbă! Era atât de nepregătit pentru elaborarea textelor abstracte de analiză a literaturii, de explicare şi teoretizare a experienței de receptare a literaturii…

La cel de-al treilea curs aruncăm o arcă în timp şi  ajungem până la începutul secolului XX. Rămânem fără răspuns la una din întrebările fundamentale ale istoriei literaturii române. Cum se poate explica  că după un început „în forţă” – cu poeme filosofice, cu roman – în aproape un secol, cel de-al 18-lea, nu producem aproape nimic memorabil? Nu găsim răspunsul. Dar nu l-au găsit nici alţii…

 

La Catedra de literatură română şi universală schimb câteva vorbe cu Adriana, delicata noastră laborantă, care mi se plânge că, la topirea zăpezii de pe acoperiş, a intrat apă în catedră, că s-a răzmuiat peretele exterior şi se întinde ca o lingoare igrasia, cu mirosul ei greu. Cu Valentina B. – despre succesele fiicei sale – studentă  la Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi. Intră Anatol Moraru, plin de viaţă, dinamic, ca de obicei. Îi spun că, la prezentarea cărţii  de nuvele „Băltoaca” a Mihaelei Perciun, vorbitorii l-au tot  invocat, încât mi se crease impresia că se relansează şi „Nu mă tentează”.  Convenim să discutăm mâine despre cercetările literare, despre literatură în general. Transfer pentru mâine (tot mâine şi mâine!) discuția cu proaspătul doctorand Vergiliu B.

 

La amiază – o şedinţă la Departamentul pentru activitate ştiinţifică, unde până în septembrie 2012 am făcut munca de prorector. S-a modificat modalitatea de finanţare a proiectelor instituționale de cercetări ştiinţifice. O cafea cu fostele mele colege. O vizită la rector. „Toate-s vechi şi nouă toate”, nu este doar un vers din renumita „Glossă”. Este cea mai adevărată realitate. Revenirea în școala unde ai învăţat, în locul unde ai râs  şi unde ai plâns este întotdeauna plină de bucuria revederii, de nostalgie şi de iminente regrete. Timpul îşi pictează chipul pe dinăuntrul fiinţelor.  Pereţii interiori ai fiinţei mele sunt capitonaţi cu imagini, imaginaţi şi imaginate…

 

Drumul spre casă e în ritm mai lejer. Cu Mihai pe străduţele Bălţiului, ocolind băltoacele… Liniştea şi aerul unei plimbări în doi. De atâta timp nu am făcut lucrul acesta… Să revenim de la serviciu împreună pe jos, prin oraşul tinereţii, iubirii, copilului nostru… Pe drept cuvânt, în aceste momente Bălţiul îmi pare un oraş al poeziei. Da, este adevărat, fiecare-i cu poezia sa şi cu posibilităţile sale de a poezi realitatea…

După amiază: pregătirea de cursuri, de cursurile de Universitatea de Stat din Moldova, de alte obligaţii la care m-am angajat. Biblioteca noastră este la Bălţi şi revenirea aici e ca şi cum am intra şi la prietenii  noştri de care nu ne putem lipsi. Fiindcă ar fi ca şi cum ne-am lipsi de o parte esenţială, care face să fim aşa precum ne ştim.

 

La televizor politicul îşi consumă imperturbabil gloria. Banca de economii, despre care nu mai ştii ce să crezi… Miniştri plecaţi în demisie… Ping-pong între politicieni, mesaje, jocuri etc., de care a obosit toată lumea… Dacă ai sta să te ţii de ce spun  unii-alţii, ar însemna să-ţi iei lumea în cap. Tocmai mi-a venit în memorie un text din Ion Creangă: „Lumea asta îi pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos,/ Puţini suie , mulţi coboară,/ Unul macină la moară”. Iată un exemplu de nemurire a clasicilor. Las jurnalul să văd cum un  ex-premier se va întreabă din nou „ritoric” prin obiectivele unui post TV.]

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 1, Literatura, Politica și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ordinea diaristică a unui „Jurnal amestecat”

  1. nicoleta zice:

    mai vrea sa citesc!!! mi-am amintit de Balti, orasul tineretii mele. Am o dorinta nebuna de a reveni macar pentru o zi in anii de studentie….

  2. Dragă Nicoleta, jurnalul este o specie care, de obicei, se publică aproape de sau după sfîrşit, fiindcă operează ca „documentar” cu nonficţional, cu nume concrete, ceea ce ar putea să deranjeze… Ficţionalul asigură un anumit grad de confortabilitate. Deşi, dacă stăm şi analizăm, postmoderniştii şi-l publică de pe la vîrsta de 40 de ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s