Recviem: Aureliu Busuioc „Şi a fost noapte…”

De pe la începutul anului 2012 prin tîrg se vestea că „bătrînul poet” scrie un roman de dragoste. Se vorbea cu admiraţie şi uimire că Aureliu Busuioc a ţinut în taină o veche istorie de dragoste şi abia la 82 de ani  s-a hotărît să o facă subiect de roman… În mai, lansarea romanului Şi a fost noapte… cu participarea autorului a transformat o tradiţională seară de joie literară de la Librăria din Centru într-un eveniment cu totul deosebit, într-o pagină de istorie literară. Avea să fie penultima ieşire la public a scriitorului.

Aureliu Busuioc a debutat în 1955 cu o carte pentru copii, La pădure, după care a urmat în acelaşi an placheta Prafuri amare. În lumea romanului avea să intre mai tîrziu, în 1966, cu romanul Singur în faţa dragostei, care, de rînd cu alte cîteva lucrări importante ale Generaţiei’60 (Zbor frînt de Vladimir Beşleagă, Povara bunătății noastre de Ion Druță, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Vămile de Serafim Saca), a modernizat proza din Basarabia. Primul roman al scriitorului îşi definea prin titlu deja subspecia, aşezîndu-se pe raftul romanelor de dragoste. Şi cea din urmă apariţie editorială antumă a fost să fie tot un roman de dragoste. Prin urmare, opera lui Aureliu Busuioc stă sub semnul dragostei. În acest context, adresarea către cititorii săi, rostită la lansarea romanului Şi a fost noapte…, se încheia firesc cu un testamentar îndemn de iubire: „Așa că vă doresc să fiți sănătoși, să fiți dîrzi, bravi, să luați cele mai potrivite hotărîri, pentru că în viață cea mai măruntă hotărîre poate să-ți întoarcă viața în altă direcție. Să fiți sănătoși și nu uitați să vă iubiți, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieții și unde nu este dragoste nu este nimic. Să trăiți, să fiți sănătoși și să fiți întotdeauna îndrăgostiți”.

După Singur în faţa dragostei,  autorul a publicat romanele: Unchiul din Paris (1973) şi Local – ploi de scurtă durată (1986), după care a urmat o sincopă de mai bine de zece ani. Romancierul a revenit în forţă în 1997 cu o perspectivă narativă inedită în romanul Lătrînd la lună, care reprezintă lumea prin solilocviul şoricarului Enrique. Celelalte trei romane care au urmat, Pactizînd cu diavolul (1999), Spune-mi Gioni (2003) şi Hronicul  Găinarilor (2006), deschid o nouă direcţie tematică în opera lui Aureliu Busuioc. Autorul regîndeşte şi aşează în albia adevărului istoria mai apropiată sau mai îndepărtată a basarabenilor. Subiectele acestor romane aduc în literatura română căderea morală, căderea sub povara vremilor tragice, convertirea sufletului uman la trădare şi laşitate, individul pactizînd, mai mult benevol decît forţat, cu diavolul, aşa cum sugerează titlul romanului publicat la cumpăna dintre milenii.

Scris în cei din urmă ani din viaţă, romanul Şi a fost noapte… închide cercul creaţiei scriitorului. Dragostea unui cuplu inocent,  pe fundalul evenimentelor celui de-al doilea război mondial, constituie trama acestei cărţi, scrise cu sacrificiu de sine – se poate oare altfel? -,  precum alergătorul de maraton îşi încheie distanţa, scriitorul cîştigînd pariul cu propriul destin.

Constituit din 7 secvenţe de naraţiune scenică, Exodul, Werner, Lenţa, Vasilii Karapetrov, Tuşa Velceva, Werner, Lenţa şi un cuvînt final al Autorului, romanul se deschide cu cheia unei parabole, suplimentată de efectele unui paralelism metaforic. „În dimineaţa zilei de 14 iulie 1944, o pereche de lebede survola în sfîrşit oraşul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar – treceau pe deasupra urbei şi stoluri întregi de asemenea zburătoare. Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune.” Cuplul aripatelor se făcuse observat încă în iulie ʼ41, „într-un mic ghiol din desişul de trestie şi păpuriş de la capătul limanului”. Capătul limanului de undeva  din sudul Basarabiei sau, ulterior, a sudului Ucrainei… Perechea de lebede, stranie prin contrastul coloristic, purta un semn al damnării. „Nimeni nu putea spune de unde se luase pasărea cea neagră, cum ajunsese în orășelul lor uitat de lume, se confesează naratorul, mai ales după ce domnul Rădulescu, profesorul de ştiinţe naturale de la liceul de băieţi, le lămurise că lebedele negre sînt băştinaşe în Australia şi în neştiut care Micronezie, adică la zeci de mii de kilometri de B., şi că alianţa celor două păsări e, de fapt, o mezalianţă, adică e posibil că nu vor avea urmaşi…”. Nimeni nu ştia de unde veni lebăda neagră, abia cînd această căzu răpusă de un glonț, localnicii văzură că lebăda purta la picior un fel de inel, pe care era inscripţionat grădina zoologică din Viena. Vienezul negru se îndrăgosti de o localnică albă, care după căderea „soţului” se îndreptă „spre limanul cu  micul ghiol. Şi cu pui” şi nu o mai văzu nimeni. Cu această uvertură simbolică, exodul capătă semnificaţii arhetipale şi se încarcă de conotaţie, constituind punctul de început al unei dramatice istorii de dragoste, desfăşurată pe fundalul tragic al ruperii unui popor din matca sa firească. În primăvara anului 1944, povesteşte vocea domoală a unui narator, care mai mult evocă propriul destin şi soarta neamului său decît construieşte un discurs, „trupele sovietice trecuse Nistrul” şi „ învăţători, tot soiul de funcţionari mai mărunţi, ţărani mai înstăriţi, într-un cuvînt, toți cei care simţiseră pe pielea proprie anul ʼ40 – ʼ41 porneau în exodul ce avea să se numească refugiu şi întoarcerea lumii pe dos”.

În atmosferă tulbure a unor vremi ostile însăşi ideii de viaţă se întîmplă ca un ofiţer german, austriac de origine, Werner, să se îndrăgostească de Lenţa Velceva,o tînără din sudul Basarabiei, după nume – bulgăroaică. Dragostea lor inocentă este mai puternică decît dramele istoriei, supravieţuieşte tuturor intemperiilor, trece peste ani şi ajunge să-i readucă într-un final împreună.

Acţiunea romanului cuprinde în esenţă 12 ani, din 14 iulie 1944 pînă în 23 octombrie 1956, cînd U.R.S.S a intervenit cu forţă militară în Ungaria. Acestora li se adăugă alte două repere temporale: 1997 –  anul morţii cuplului Lenza Velceva Stroch şi a lui Werner Stroch, şi 2012, cînd naratorul, prin vocea Autorului ca personaj, îşi încheie povestirea cu invocarea inscripţiilor funerare de pe mormîntul personajelor sale.

După scurta şi înflăcărata lor dragoste, care a durat din 14 iulie pînă în 23 august 1944, destinele celor doi se vor despărţi abrupt. Autorul îşi va urma personajele îndeaproape, punctînd doar istoriile lor, fără a intra în detalii, evitînd tipicele bucle descriptive din structura romanului de proporţii. Werner, prizonier, va peregrina din lagăr în lagăr. Într-un moment, îl vom regăsi „stabilit” într-o baracă a lagărului cu prizonierii care lucrau la o hidrocentrală din Ucraina sovietică. „La un an de la înjositorul prizonierat, mai bine zis, de la tragica despărţire de Lenţa, ceea ce însemna năruirea tuturor planurilor, Werner, ne spune naratorul,  – după ce bătuse în cruciş şi în curmeziş, pe jos sau în vagoane de marfă, însoţite de militari înarmaţi, drumurile Basarabiei, acum redevenite sovietice, ale Ucrainei şi, mai puţin, ale Rusiei, după ce văzuse în mare, toată mizeria lăsată de război şi făcuse destulă foame prin lagărele vremelnice –  se „stabilise” lîngă  Dnepropetrovsk”.

În cazul Lenţei naratorul se retrage din spaţiul romanului, punctul de vedere se modifică şi în cea de-a doua secvenţă, întitulată Lenţa, naraţiunea se dezvoltă de la persoana întîi. „Mai departe, nu are nici un Dumnezeu să povestesc eu, autorul-martor a tot ce s-a spus pînă acum. Voi da cuvîntul Lenţei, aşa cum l-am transcris de pe o bandă de magnetofon, în posesia căreia am intrat (nu are nicio importanţă cum anume!) mulţi ani mai tîrziu”. Prin urmare, Lenţa povesteşte în registru confesiv că, după decesul mamei sale, rămînînd orfană, înfruntînd, ajutată şi de sorţi, năvalnica propunere de căsătorie din partea colegului său Plamen Karapetrov, a plecat la Chişinău, la una din rudele sale, să-şi caute un rost. Dosarul  cu inscripţia „FDP  („fiică de duşman al poporului”) fu respins, în spiritul vremii, de comisia de la Universitare, dar fata avu mai mult noroc la Institutul Pedagogic, unde reuşi să ia admiterea la filologie. În tot acest răstimp a continuat să-i scrie lui Werner scrisori pe care şi le trimitea sieşi. „Nu ştiam nimic despre soarta lui, mărturiseşte Lenţa, nici măcar dacă este în viaţă, dar, sincer vorbind, eu, care nu cunoscusem şi nici nu voiam să cunosc un alt bărbat, îmi păstram existența aparentă cu această nălucă”.

„Dragostea îmbătrîneşte, dar nu rugineşte”, spune un proverb. Fiind, după convingerea autorului romanului, „cea mai frumoasă parte a vieți”, şi dragostea cuplului său trebuia să se împlinească, în caz contrar – ce rost ar avea viaţă? Ce rost ar avea literatura, dacă nu ar da şansă unui cuplu de îndrăgostiţi să se iubească măcar în spaţiul ficţional al unui roman, ne întrebăm noi? Fiind preocupată de cercetarea neologismelor, Lenţa avu şansa să fie acceptată pentru cîteva călătorii de documentare peste hotare, în Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Întîlnirea cu Robert, fiul gazdei la care închiria Lenţa o cameră, stabilit, în învălmășeala imediat postbelică la Innsbruk, îi reînvie speranţa că s-ar fi putut ca Werner să fi ajuns la baştina sa. Povestirile lui Robert despre noua sa viaţa în regiunea Tirol se aşezau pe visurile Lenţei, pe imaginile desprinse din povestirile lui Werner despre locul natal, din acele scurte, dar fermecătoare nopţi de iulie-august ’44, cînd Lenţa îşi închipuia că liniştea şi frumuseţea acelor locuri ar putea să devină şi ale ei, la căsnicie. De la Robert află că „prizonierul” a revenit acasă după ce Austriei i s-a redat independenţa. Acesta îi promise la plecare că va căută să obţină adresa iubitului ei.

În toamnă lui ’56 Lenţa se documentă  mai întîi în bibliotecile din Cehoslovacia, după care urmară cele din Ungaria. La Budapesta ajunse tocmai în zilele revoluţiei. Acolo veni Werner să o ia şi să o ducă în Tirolul visurilor lor. Dramatica căutare a celor doi iubiți ia sfîrşit, povestea fiind lăsată în seama imaginaţiei fiecărui cititor – să o nareze, fiecare după bunul său plac, pentru sine, pe întinderea a patruzeci de ani, pînă în 1997 – anul morţii celor doi.

Şi a fost noapte… este printre puţinele lucrări ale literaturii române din Basarabia care povestesc o istorie de dragoste avînd ca fundal contorsionata istorie a poporului român în cel de-al doilea război mondial. Dragostea  celor doi tineri, chintesenţă vitală, învinge războiul – simbol al morţii, nicidecum al vieţii. De neconceput pentru literatura interriverană de pînă la 1990, deznodămîntul romanului sugerează că dragostea celor doi tineri este mai presus de orice, iar viaţa individului, cu toate ale ei, stă deasupra dramelor istorice şi sociale. Astfel, perspectivele esențiale ale romanului – individual/social – intră într-o nouă ecuaţie, aşezîndu-se într-o altă paradigmă în şirul unor mari romane din literatura română, apropiate ca tramă şi mesaj,  alături de Pădurea spînzuraţilor de Liviu Rebreanu, Rusoaica de Gib Mihăescu.

Romanul Şi a fost noapte… este realizat în manieră minimalistă, foarte condensat. Autorul a făcut uz deliberat de recuzita cinematografică, urmînd în de aproape tehnica scenariului de film. La ultima noastră întîlnire, în 5 octombrie 2012 la Uniunea Scriitorilor din Moldova, Aureliu Busuioc îmi confirma presupunerea, spunîndu-mi că tocmai asta i-a fost intenția şi conceptul: de a lăsa un roman care ar putea deveni uşor scenariu de fim. Un film care merită turnat.

Şi a fost noapte… este un altfel de roman. Şi subiectul şi scriitura sînt atipice pentru stilul lui Aureliu Busuioc, despre care s-a spus, pe bună dreptate, că este marcat de ironie. Autorul a fost un ironic, iar ironia, în viziunea „ultimului” Busuioc, este o altă formă, mai atenuată sau mai deghizată, a patetismului, a tonului grav… Prin urmare, ar fi de discutat eventual şi despre sursa ironiei în creaţia lui Aureliu Busuioc. Ultimul său roman este unicul care nu este realizat în manieră ironică, autorul-martor pierzînd-se în umbra personajelor sale, lăsîndu-se substituit cu bună ştiinţă. Pe de altă parte, este şi prima lucrare scrisă in memoriam, cum afirma scriitorul. Romanul poartă o dedicație: „În memoria lui Tanţi”, iar substanţa autobiografică răzbate mereu la vedere. De altfel, autorul nici nu a intenționat să o ascundă cumva, din contra… Textul este un recviem după femeia pe care a iubit-o şi pe care o pierduse în 2010.  Întrebat dacă se gîndeşte „la cineva anume” cînd scrie şi dacă intenţionează să comunice ceva aparte despre sine scriind această carte, Aureliu Busuioc făcu o mărturie importantă pentru înţelegerea mesajului ultimei sale cărţi: „Aceasta e prima carte pe care o scriu in memoriam, pe care o închin soţiei mele, pe care am pierdut-o şi pentru care nu am fost omul ei. N-am fost omul la care ea ar fi avut dreptul” (Punkt, nr.35).

Aureliu Busuioc a închis cercul creaţiei sale sub semnul unei cărţi de dragoste, a unui roman scris în registru liric, grav, retrospectiv, din care desprindem dragoste şi regret. Ne dăm seama că s-ar putea să fi rămas printre manuscrisele lui şi alte texte, dar punctul – nu mă refer la volumul de poeme cu acelaşi titlu, ci la semnul acela care se pune aievea la capăt, acel semn minuscul – a fost pus la capătul unei destin de scriitor împlinit prin romanul-recviem  Şi a fost noapte…

12 ianuarie 2013

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, Literatura și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s