Teatru, din întîmplare*

„Citesc ce-mi cade în mînă.

Scriu ce-mi trece prin minte.”

Pre-text. Pe Amélie Nothomb am întîlnit-o recent. Mi-a adus-o într-o zi de toamnă un vechi prieten. „Nu ştiu dacă îţi place, mi-a spus, fiindcă are o scriitură mai specială, dar, uite, ţi-am adus o carte”. Îmi lăsă Combustibilii (Polirom, 2008, traducere din franceză de Maria Zîrna) şi plecă.

Text. După lansarea în forţă cu romanele „Hygiène de l’assassin”, 1992 (Igiena asasinului) şi „Le Sabotage amoureux”, 1993 (Sabotaj din iubire), scriitoarea belgiană Amélie Nothomb semna în 1994 unica sa piesă de teatru „Les Combustibles” (Combustibilii). După acest „incident”  literar au urmat alte optsprezece romane, ultimul, cel din anul de graţie 2012, fiind „Barbe bleu”[Barba albastră].

Piesa se construieşte pe trei planuri: cel general, de după culise, cu războiul ca metapersonaj, invocă atmosfera unei crize umane de proporţii, care declanşează adevărate cataclisme în comportamentul individului; planul-cadru al unei biblioteci private, în care se mişcă, destul de sumar, cele trei personaje, şi prim-planul – spaţiul spiritual în care ideile, principiile şi valorile sînt supuse unui implacabil autodafe.

Autoarea îşi întreţine personajele cu o dezbatere pe subiecte existenţiale, de morală şi filosofie din cele mai dificile.  În ce condiţii fiinţa umană riscă să se piardă pe sine? În ce măsură contextul îi poate schimba percepţiile şi autoperceperea? Cît de fragile sînt legile bunei convieţuiri în condiţii de criză? De ce cutumele unei vieţi aşezate nu mai au niciun preţ, cine le anulează, ce le spulberă iremediabil? Care este mecanismul coruperii de sine şi autodevorării? Seria de interogaţii retorice îşi află răspunsul în sugestiile titlului, or personajele ajung în final combustia propriului rug.

Subiectul este cît se poate de simplu – una din calităţile scriiturii acestei autoare.  Intriga se consumă în spaţiul unui obişnuit triunghi relaţional din care fac parte: Profesorul de literatură („de vreo cinzeci de ani”), Daniel, asistentul său („în jur de treizeci de ani”) şi Marina („o fată tînără, fragilă şi serioasă”), iubita acestuia, studentă. Universitatea, biblioteca şi cărţile sînt şi acestea un fel de entităţi ale textului, care bornează semnificativ traiectoria mişcării în planul ideaţiei. Nivelurile ficţiunii sînt întrețesute cu secvenţe din arheologia imaginarului colectiv: războiul – arhetipul crizei şi al răului general; biblioteca reprezintă spaţiul chintesenței spirituale, profesorul – replică la imaginea arhetipală a învăţătorului, iminentul guru al căii inițiatice, şi Daniel-Marina care reprezintă arhetipul cuplului neofit.  Personajele lui Amélie Nothomb parcurg un anti-traseu iniţiatic, fiind totodată actanţii şi martorii autodistrugerii. Iniţierea îi duce în spaţiul degradării umanului, iar involuţia derivă într-o formă dramatică de autonegare şi de anulare a lumii. Vectorul mişcării, oricare ar fi planul în care am urmări-o, poartă valenţa negativă a alienării. Arderea unei biblioteci, ca spaţiu matricial (în care vom regăsi şi arhetipul Bibliotecii din Alexandria), cu toată gama de semantizări,  implică atît nevoia viscerală de supravieţuire fizică, cît şi nevoia de perpetuare a valorilor spirituale prin sacrificiu. Echilibrul în lupta acestor dileme nu este posibil, ele condiţionîndu-se reciproc. Chiar dacă biblioteca profesorului este arsă, carte cu carte, pentru a nu muri de frig (este arsă înainte de toate la insistenţele instinctualei Marine, care, bineînţeles, sporeşte galeria femeilor-ispite) mîntuirea întîrzie, deoarece arderea bibliotecii semnifică de fapt punerea pe rug a fiinţei însăşi. În afara reperelor spirituale, existența individului îşi pierde justificarea de fiinţă superioară.

În subtextul polemicilor dintre personaje se relevă cele mai tăinuite contradicţii ale  fiinţei umane, umbrele şi penumbrele ei. Ce era valabil altădată sau adineaori, îşi pierde importanţa  în vreme de criză. Totul se bulversează, iar cutumele de altădată devin inutile. Fiinţa spirituală intră în colaps şi viaţa însăşi devine reductibilă la supravieţuire fizică. Totul se relativizează, iar chipul lumii se desfigurează continuu asemenea  reflecţiei într-o oglindă care îşi mişcă undele  mînate de intensitatea sursei de lumină şi a unghiului ce-i atinge suprafaţa. Contextul, situaţia în care s-au pomenit personajele, instituie alte repere existenţiale. Daniel, spre exemplu, îi aminteşte profesorului despre elogiul adus cîndva cărţii pe care urmează să o pună pe foc, cerîndu-i să nu facă asta, să aleagă o altă carte din şirul celor tot mai puţine rămase pe raft. „Profesorul: Nu, cred că a sosit momentul să rîdem de cuvintele astea frumoase. Şi să-l ardem pe Kleinbettingen. O să-ţi spun: Onoarea ororii a fost scrisă de cineva căruia nu-i era foame, iar articolul meu despre Onoarea ororii a fost scris de cineva căruia nu-i era frig. Pe foc  cu ea!”

Discuţiile se focusează în jurul literaturii şi a unor autori de romane. Judecăţile literare depăşesc însă cadrul exegezei şi devin judecăţi de valoare asupra condiţiei umane în general. Războiul le determină pe personaje să-şi supună viaţa unui rechizitoriu moral, să se redescopere şi să-i redescopere resorturile. Literatura le oferă prilejul de ieşire din sine. Cărţile puse pe foc le declanşează confesiuni mîntuitoare, luări de atitudini care nu-i obligă la nimic şi nu vor avea nicio consecinţă. Acum, exegetul poate fi absolut liber. Daniel constată cu sarcasm că: „e atît de confortabil să continui să pătezi reputaţia unei cărţi. Nu există nici un risc ca terfeloaga să se răzbune: asta-i bine cu literatura. Poţi să-ţi permiţi orice.”

Inventivă şi ludică, autoarea Combustibili-lor amenajează în piesă o întreagă bibliotecă imaginară, cu autori şi lucrări imaginare. Unul din cititorii mai eficienţi ai lui Amélie Nothomb a făcut inventarul acestei biblioteci, instituind o adevărată cartotecă: „Le Bal de l’Observatoire, Blatek; L’Honneur de l’horreur, Kleinbettingen; Combats éternels, Sterpenich; Journal, Sterpenich; En finir, Fostoli; Le Mal mobile, Fostoli; La Cuirasse du prophète, Sorloff; Le Mythe du Sultan, Obernach; La Poupée parle, Esperandio; Soies crissantes, Esperandio; Le Liquide, Faternis; Stupéfactions, Salbonatus” (http://fictiotheque.free.fr/FICTIOTHEQUE/ETAGE1/Bibli%20Alpha/n.html).

Arderea acestor cărţi a servit drept remediu împotriva frigului crîncen care stăruie în apartamentul profesorului. Războiul transformă în vîlvătaie tot: principii morale, valori spirituale, destine, viaţa în ultimă instanţă… Cînd totul este pierdut, cînd este pusă pe foc ultima carte din biblioteca profesorului, cele trei personaje devin, pe rînd, combustibili. Aruncînd în foc tot ce însemna în ei substanţă umană, nu le rămîne decît să iasă în piaţa oraşului, să se plimbe (decizie sinucigaşă), în căutarea sfîrşitului, or moartea lor spirituală se consumase deja. Cu ultima carte cuprinsă de flăcări, viaţa îşi epuizează definitiv combustia.

Post-text: 31 octombrie 2012

* Repostare: 13.01.13

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, Literatura și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s