Catoblepasul şi lecţia de literatură

) preparaţia

În căutarea unei motivaţii lăuntrice prin care mi-aş fi putut explica ieşirea în faţa inspectorilor de limba şi literatura română din Republica Moldova, cu o prelegere despre proză şi naratologie, într-un seminar itinerant, organizat cu ani în urmă de unul din foştii mei studenţi, mi-a căzut sub ochi eseul lui Mario Vargas Llosa Literatura şi viaţa, publicat în revista România literară[i]. Meditaţiile scriitorului răspundeau, limpede, pe înţelesul tuturor, unei întrebări adesea fără răspuns: la ce bun literatura? Cei ce au atingere de această artă s-au întrebat, cred, adesea asupra utilităţii literaturii. Scriitorul peruan găsea literatura indispensabilă omului, inclusiv prin şansa pe care o oferă cititorului de a trăi, imaginar, o infinitate de vieţi, aîtea cîte cărţi bine scrise poate citi. Astfel, descopeream la Mario Vargas Llosa raţiunea de a fi a scriitorului şi  a produsului său, literatura, care, scria el, este „necesară în formarea cetăţeanului într-o societate modernă şi democratică cu indivizi liberi. Literatura ar trebui inculcată în familie din copilărie, iar în programele şcolare ea s-ar cuveni să fie o disciplină fundamentală”, fiindcă, afirma scriitorul,  „citind literatură bună te distrezi, dar şi înveţi direct şi intens – experienţa trăită prin ficţiuni – ce şi cum sîntem noi, ca oameni, în acţiunile noastre, în visele şi fantasmele noastre, singuri sau în relaţia cu ceilalţi, în apariţiile noastre publice şi în conştiinţa noastră secretă în acea totalitate complexă de adevăruri contradictorii (cum le numea Isaiah Berlin) ce alcătuiesc condiţia umană. Doar în literatură  regăsim o asemenea cunoaştere deplină a omului.” Literatura ne dă sentimentul solidarităţii umane. Prin marile texte ale lui Cervantes, Shakespeare, Dante, Tolstoi, mai preciza Llosa, „ne înţelegem şi ne simţim membrii aceleaşi specii fiindcă în operele lor regăsim ceea ce împărtăşim ca oameni şi ce rămîne în noi, dincolo de diferenţele care ne despart”. Eseul din revista bucureşteană îmi aminti că am în bibliotecă o carte[ii] de Llosa, uitată pe raftul de sus, cel mai de sus. M-am urcat spre el, am întîns mîna şi am trecut-o pe raftul întîi, cît mai aproape de ochii mei…  Scriu toate astea la gîndul că aş putea fi bănuită de o anumită obedienţă faţă de autorii premiaţi şi că Nobilul acordat lui Mario Vargas Llosa în anul trecut m-ar fi determinat să-i caut cărţile. Nu premiile mă fac să citesc anumiţi autori, deşi Nobelul nu este un premiu oarecare.

) alteritatea  epistolară

Peştele în apă, cartea coborîtă atunci, în 2005, pe raftul din faţă, –  „în  parte un eseu, în parte o autobiografie; în final, o carte-document despre complicata relaţie dintre politică şi literatură” (Mariana Sipoş) – merită un studiu aparte, mai complex, mai puţin impresionist, de aceea las discuţia despre ea pentru alte timpuri, mai aşezate şi deci mai prielnice comentariului. Volumul Scrisori către un tînăr romancier („Cartas a un joven novelista”) a fost publicat în limba originalului în 1997, tradus în limba română şi editat consecutiv în 2003, 2005, 2010[iii]. Deşi la a treia ediţie, romanul merită adus/readus în atenţia cititorului pentru exemplara lecţie de literatură, de literatură bună, pe care o propune. Astfel, Scrisori către un tînăr romancier, „un fel” de roman, povesteşte despre cum poate fi scris un roman. Pentru aceasta naratorul lui Llosa, Llosa maturul, îşi inventează un interlocutor de vreo 14-15 ani, o alteritate a sa, precum ne sugerează autorul însuşi, ce constituie un fericit pretext pentru desfăşurarea unui discurs didactic narativ-naratologic asupra artei romanului. Textul e o privire în oglinda timpului, o întoarcere către sine, către adolescentul Llosa, căruia lecţiile maestrului i-ar fi fost mare folos…  „Scrisoarea dumitale m-a emoţionat, îşi începe prima epistolă maestrul, fiindcă prin ea m-am văzut pe mine însumi la vîrsta de paisprezece-cincisprezece ani, în cenuşia Lima de pe vremea dictaturii generalului Odría, entuziasmat de visul de a deveni cîndva scriitor, dar şi deprimat la gîndul că nu ştiam ce să fac pentru asta, de unde şi cum să încep a cristaliza în opere literare acea vocaţie pe care o simţeam ca pe o poruncă neamînată: să scriu povestiri care să-i încînte pe cititori aşa cum pe mine mă fermecaseră cele ale scriitorilor ce începuseră să-şi ocupe locurile în panteonul meu particular: Folkner, Hemingway, Malraux, Dos Passos, Camus, Sartre.”

Scrisorile către un tînăr romancier  sînt redactate iscusit cu instrumente romaneşti, captivant şi accesibil, iar cele mai impresionate imagini-personaje ale epistolarului mi se par tenia şi Catoblepasul.

) parabola teniei

 Precum observasem anterior, textul se deschide prin evocarea unui moment autobiografic, un tipic procedeu de manipulare a cititorului. Trimiterea către sine, cel de cîndva, într-un discurs de genul întrebare-răspuns, îi asigură naratorului conexiunea rapidă la interesele şi nevoile romancierului  aflat la început de cale. Schema lui Llosa e simplă, nesofisticată, dar eficientă. În prima epistolă, Umbra teniei, romancierul experimentat, un Guru pe calea iniţierii în arta romanului, îi răspunde neofitului la întrebarea „Cum să devin scriitor?” Reperele pe care i le propune maestrul sînt asemenea unei busole, după acele căreia va trebui să se orienteze în aventura scrisului. Înainte de toate tînărul scriitor trebuie să-şi adune un minim arsenal fără de care pornirea în lume ar fi fără rost. Din şirul celor trebuincioase fac parte: vocaţia literară, predispoziţia de a fantaza, răzvrătirea, ficţiunea, jocul de-a literatura, robia, a trăi pentru a scrie, experienţa de viaţă… Ultima piesă ar merita mai multă atenţie. Experienţa de viaţă este imanentă pentru romancier, deoarece scriitorul găseşte subiectele în propria lui experienţă, direct sau oblic, or, nu există romancieri precoci. Vocaţia este explicată printr-o memorabilă parabolă. Ea este asemănătoare hotărîrii, benevole, asumate ulterior ca semn al destinului, de a înghiţi o tenie, ce pune stăpînire pe lumea ta interioară, îţi marchează rigid şi implacabil conduita exterioară pentru restul vieţii, tu avînd grijă, fără intermitenţe, să o hrăneşti la timp, să faci totul, absolut totul, împreună cu ea… Dacă simţi puterea să trăieşte astfel, atunci poţi fi sigur că eşti un individ cu vocaţie de scriitor. Vocaţia ar fi tenia ta, iar tu nu ai fi decît umbra ei. Aşa dar, prima epistolă Umbra teniei este un excelent fragment romanesc, cu tot ce înseamnă reprezentare şi tensiune romanescă, ce nu se va putea spune în legătură cu alte scrisori din interiorul cărţii. E impresionant  modul în care Llosa îşi redactează contractul de lectură propus cu amabilitate cititorului său. Începutul captivează pe deplin interesul de lectură, direcţionat spre publicul ţintă, majoritar tînăr. Şi titlul orientează destul de bine fluxul consumatorilor de literatură.

) parabola catoblepasului

În cea de-a două secvenţă narativă epistolierul este întrebat „De unde apar istoriile povestite în romane?”, „Cum îi vin temele unui romancier?” De această dată Llosa invocă imaginea personajului fantastic al lui Borges, Catoblepasul, a cărui privire e-ntoarsă în sine. Metaforic vorbind, el e fratele geamăn al teniei. „Rădăcina tuturor istoriilor, scrie maestrul, este experienţa celui care le izvodeşte, trăitul e sursa oricărei ficţiuni”.  Pura invenţie („invenţia chimic pură”) nu-şi are locul în domeniul literar. În viziunea lui Llosa, „romancierul se hrăneşte din sine însuşi”, precum Catoblepasul, acel animalul mitic care îi apare Sfîntului Anton în romanul lui Flaubert Ispitirea Sfîntului Anton. Personajul a fost recreat apoi de Borges în Manual de zoologie fantastică. Catoblepasul lui Flaubert este în chip de „bivol negru, cu un cap de porc ce-i atîrnă pînă la pămînt, fiind legat de umeri cu un gît subţire, lung şi flasc ca un maţ gol. Stă lungit pe burtă; şi picioarele lui dispar sub coama enormă de peri aspri ce-i acoperă faţa”.

) demonii proprii

Scriitorul dezminte falsa idee precum că autorul îşi alege temele, el fiind stăpînul scrisului, vocaţiei şi destinului său. „Romancierul nu-şi alege temele; este ales de ele”, iar punctul de plecare al invenţiei romaneşti este „trăirea (trăitul), ea nu poate fi însă nicidecum şi cel de sosire”. Romancierul nu face altceva decît să golească, să deşarte o temă „într-un corp de cuvinte şi într-o ordine narativă -, materialul autobiografic trece prin transformări, iese îmbogăţit (alteori, sărăcit), amestecat cu alte materiale amintite ori inventate şi manipulat, structurat – dacă romanul e o adevărată creaţie – pînă atinge autonomia totală pe care trebuie s-o mimeze o ficţiune pentru a putea trăi pe cont propriu. (Cele ce nu se emancipează de autorul lor şi au doar valoare de documente biografice sînt, negreşit, ficţiuni frustrate.)”. Llosa îl absolvă pe scriitor de responsabilitate pentru temele sale, dar nu-l absolvă de  consecinţele lipsei de talent. El se face responsabil de ce face cu ele, cu temele, în momentul cînd aceste teme iau forma literaturii: „Un scriitor de ficţiuni nu e responsabil de temele lui (căci viaţa i le impune), ci de  ce face cu ele transformînu-le în literatură, şi că în ultimă instanţă se poate spune despre el că e unicul răspunzător de reuşitele sau căderile lui”. Desprindem din meditaţiile maestrului că autenticitatea este calitatea esenţială a artei romaneşti. Romancierul autentic, afirmă el, „este acela care ascultă docil de comandamentele pe care i le impune viaţa, scriind despre aceste teme şi evitîndu-le pe cele care nu se nasc intim din propria-i experienţă şi nu-i parvin la conştiinţă cu caracter de necesitate. În asta constă autenticitatea sau sinceritatea romancierului: în a-şi accepta demonii proprii şi în a-i sluji pe măsura puterilor.” „Scriind adică pe baza a tot ce ne obsedează, continuă epistolierul, şi ne incită şi ne  este visceral, deşi îndeobşte misterios unit cu viaţa noastră – scriem „mai bine”, cu mai multă convingere şi energie, şi ne găsim mai pregătiţi să înfruntăm această lucrare pasionantă dar şi dificilă, plină de decepţii şi chinuri, care este elaborarea unui roman.”

) schelăria şi viscerele romanului

După ce trecem de primele două episoade ale lecţiei de literatură, scrise cu pasiune şi multă incitaţie, intrăm în zona schelăriei romaneşti, în care, asemenea unui ghid experimentat, naratorul povesteşte cu destulă îngăduinţă vizitatorilor şi începătorilor în ale romanului despre materii, componente, piloni, scheme, conexiuni, formule, riscuri, capcane şi atuuri, iniţiindu-i cu discreţie în acea unică alchimie din care ia fiinţă romanul. Răspunzînd la întrebarea ce este forma romanului, „felul cum e povestită” istoria, maestrul atrage atenţia asupra puterii de convingere. Tocmai modul de a o povesti „face ca istoria să fie credibilă sau incredibilă, înduioşătoare sau ridicolă, comică ori dramatică.” Puterea de persuasiune este o condiţie imanentă a discursului romanesc. „Ca să înzestrezi romanul cu putere de persuasiune, precizează naratorul, trebuie să-ţi povesteşti în aşa fel istoria încît ea să profite la maximum de trăirile implicite ale anecdoticii şi personajelor sale şi să izbutească a-i transmite cititorului iluzia autonomiei ei faţă de lumea reală în care se află cel care o parcurge”, or puterea de convingere a unui roman urmăreşte „să scurteze distanţa ce desparte ficţiunea de realitate”. E de înţeles că eficacitatea scriiturii romaneşti depinde de stil, iar „stilul este ingredientul esenţial, deşi nu unicul al formei romaneşti,” susţine Mario Vargas Llosa.  Ce spune profesorul de artă romanescă către învăţăcelul său nu va conveni deloc grămăticilor sau stilisticienilor scorţoşi, deoarece pentru naratorul lui Llosa „nu contează cîtuşi de puţin dacă un stil este corect sau incorect; ci el trebuie să fie eficace, adecvat sarcinii sale care consistă în a insufla o iluzie de viaţă – de adevăr – istoriilor povestite.”

În cele din urmă, eficacitatea scriituri romaneşti este asigurată de cele două atribute: „de coerenţa ei internă şi de caracteru-i de necesitate”. Diferenţa de valoare este uşor sesizabilă. „Literatura este artificiu pur, spune personajul, însă marea literatură reuşeşte să mascheze datul acesta, pe cînd cea mediocră îl trîmbiţează”.

Spre a obţine efectele scontate, trebuie să cunoşti legile artei romaneşti şi cum să ţi le supui. Astfel, cheile de boltă în construcţia romanului ar fi în buzunarele naratorului, spaţiului, timpului şi nivelului de relatare. Llosa rezumă aici cele mai importante idei din studiile  asupra tehnicii romanului, prezentînd într-o formulă accesibilă, descărcată de clasificări şi subclasificări obositoare, cele cîteva formule ale perspectivelor narative, ale relaţiei naratorului cu timpul şi spaţiul povestirii. Se observă în acest moment lunecarea, inevitabilă se pare prin natura obiectului descris de epistolier, în teoria romanului. Uneori se creează impresia că maestrul, fiind absorbit de hăţişurile pădurii narative, vorba lui Umberto Eco, îşi rătăceşte interlocutorul. Privirea lui e întoarsă adesea în sine, spre nesăţioasă tenie.

Urmărind în de aproape cele două aspecte ale timpului, timpul cronologic şi timpul psihologic, reţinem definiţia, metaforizată în bună măsură, a timpului: cronologic, „acel timp ce roade din noi de cum ne naştem pe lume pînă cînd dispărem şi stăpîneşte curba fatidică a vieţii tuturor existenţelor”, şi psihologic, ce „tece repede cînd ne bucurăm de ceva şi ne cufundăm în experienţe intense şi exaltante, care ne farmecă, ne distrag şi ne absorb.” Timpul romanesc este identificabil celui psihologic. „Cutez să te asigur, revine naratorul către tînărul romancier, că este o lege fără excepţii (încă una din cele foarte puţine din lumea ficţiunii) aceea că timpul din romane este construit pe baza celui psihologic, nicidecum a celui cronologic, un timp subiectiv căruia meşteşugul romancierului (al bunului romancier) îi dă aparenţa obiectivităţii, obţinînd astfel ca romanul său să se distanţeze şi să se diferenţieze de lumea reală (obligaţie a fiecărei ficţiuni care năzuieşte să trăiască pe propriile-i picioare).”

Celelalte epistole vor conţine povestiri despre alte elemente ale romanului:  Mutaţiile şi saltul calitativ, Cutia chinezească, Datul ascuns, Vasele comunicante. Datul ascuns, spre exemplu, ar fi acel ceva aproape imperceptibil ce întreţine suspansul, enigma unui text… E un ce despre care tace naratorul, iar cititorul trebuie să deducă mai degrabă, decît să citească.

) p.s.

În ultima secvenţă a Scrisorilor… (În chip de post-scriptum) se face un scurt popas în zona criticii literare şi rolului ei în viaţa romancierului, precum şi a relaţiei literaturii cu critica. În mod firesc aceste două forme ale literaturii ar trebui să fie conectate prin mecanismul vaselor comunicante, dar nu se întîmplă prea adesea să fie întocmai. Naratorul lui Llosa admite autonomia domeniului, or critica are atuurile şi deficienţele sale, dar respinge categoric critica ce distruge misterul cel adevărat al literaturii. Argumentul invocat vine dinspre Borges, care afirma, „cu inteligenţa şi preciza care nu-l părăseau niciodată cînd făcea critică literară: „Ce-mi place mie este  să citesc romanele, nu să le fac autopsia”. Ceva esenţial îi scapă criticii raţionale, susţine naratorul. „Întotdeauna va exista într-o ficţiune excelentă sau într-un poem  reuşit un element sau o dimensiune pe care analiza critică raţională nu le poate capta.”

Oricît efort euristic ar fi făcut maestrul către ucenicul său, el are certa convingere că „nimeni nu-l poate învăţa pe altul să creeze, poate doar să scrie şi să citească”, de aceea  abia după ce ai citit destul de mult şi ai uitat ce ai citit, trebuie să te apuci de scris… În finalul corespondenţei, maestrul îşi îndeamnă învăţăcelul să uite totul spre a putea scrie liber şi nestingherit de niciuna din teoriile romanului şi lecţiile de literatură: „Dragă prietene: ce încerc eu să-ţi spun cu asta e să uiţi degrabă tot ce ai citit în scrisorile mele despre forma romanescă şi să te apuci odată de scris romane.”

 

22 februarie 2011

Un text scris cu aproape doi ani în urmă,  publicat în revista Sud-Est Cultural, a cărei pagină web nu o găsesc.

** 12 ianuarie 2013

 


[i] Mario Vargas Llosa, Literatura şi viaţa // România literară, nr. 38/29 septembrie – 5 octombrie 2005, p.26.

[ii] Mario Vargas Llosa, Peştele în apă. Memorii, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1995 /Traducere de Luminiţa Voina-Răuţ, Prefaţă de Mariana Sipoş. Text original: Mario Vargas Llosa, El pez en el agua, 1993.

[iii] Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tînăr romancier, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 /Traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari. Text original: Mario Vargas Llosa, Cartas a un joven novelista, 1997.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în critică literară, Literatura și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s