In memoriam: Adrian NECULAU

„Profesorii noştri se mută pe rînd la „Eternitatea” în eternitate”, îmi spunea azi dimineaţă Mihai.

Profesorul Adrian Neculau s-a prăpădit în 21 decembrie 2012, la Iaşi. Despre asta scriu agenţiile de ştiri din România. O, agenţiile de ştiri!…  Nemiloasele agenţii de ştiri… Cum, cînd ne convertesc viaţa şi moartea într-o ştire?

În ultimele zile Mihai a fost în legătură telefonică cu doamna Rodica Neculau. O încuraja, încurajîndu-se şi sperînd că această cădere fulgerătoare a Profesorului nu-i va fi fatală, că se va ridica… Am fi vrut cu toţii, cei care l-am cunoscut, să nu fie fatală, să nu fi fost (iată că timpul, acest monstru al universului, întoarce necontenit filele vremii!) fatală.

Îi datorăm Domnului Profesor, zic că îi datorăm amîndoi, deschideri noi în destinele noastre. Lui Mihai i-a arătat calea psihologiei şi i-a spus că pe aici se merge, pe mine m-a ascultat cînd îi vorbeam despre exerciţiile mele  de scriitor. Mihai şi-a trecut doctoratul în psihologie sub conducerea Profesorului. Pe mine ar fi putut să mă ţină la indexul cu nevestele doctoranzilor săi şi nu ar fi greşit deloc, fiindcă chiar asta eram, dar m-a onorat cu discuţii despre literatură, universitate, în care m-am simţit tot timpul cu drepturi depline şi niciodată nu mi s-a adiat măcar că nu aş fi la locul meu. Asta a însemnat pentru mine mult, mai ales că nu am uitat nicicînd că sînt basarabeancă şi că aş purta un handicap implicit de acumulare la timp şi sistematic a valorilor autentice româneşti şi universale. Nicicînd nu ni s-a sugerat ceva în acest sens. Din contra, Profesorul ne-a acoperit cu un patern sentiment de protecţie, cu o grijă aparte – grija părintelui sau a fratelui mai mare care are obligaţia şi să-i ocrotească, şi să-i dojenească pe cei mai mici, şi să-i ajute să se mişte mai repede, să-i ia din urmă, şi să-i tempereze cînd o iau razna…

Era între noi ceva mai mult decît o simplă comunicare de circumstanţă. Am simţit mai tot timpul că ne înţelegea, că ne înţelegeam. Nu comunicam atît de des, ba chiar uneori foarte rar, eram însă adesea în legătura gîndurilor, în acel dialog intern pe care îl purtăm cu oamenii la care ţinem foarte mult şi care constituie acel sistem de referinţă nedeclarat, de obicei, la care ne raportăm mereu.

Domnul Profesor Adrian Neculau era pentru mine, alături de regretatul Profesor Dumitru Irimia, unul din acele puţine, dar foarte preţioase, repere la care m-am raportat mereu în forul meu lăuntric. Încerc să trec în cuvinte cu litere aceste gînduri, dar simt că ele nu mă ascultă. Parcă s-ar retrage, s-ar feri în lături, sfioase şi ruşinate, lăsîndu-mi sufletul descoperit. Ambii mei învăţători (căci mi-au fost învăţători în sensul primar al cuvîntului) nu suportau preţiozităţile, fiind mari stăpânitori ai limbajului, individualităţi trăitoare în limba română.

Intram în casa Profesorului Adrian Neculau în anul 1993. Am găsit-o atunci, şi a rămas pentru totdeauna astfel: caldă, primitoare, dar şi precaută, şi „cîntăritoare” a celui care îi trecea pragul… Dacă te lăsa să intri şi a doua, şi a trei oară era semnul de a te fi recunoscut demn de această favoare. Îţi acorda o şansă. Şi nouă ne-a acordat-o.

Profesorul Adrian Neculau, pentru mine, a fost înainte de toate un om al literaturii. Filolog prin formaţia universitară, psihologul Adrian Neculau a avut un veritabilul talent scriitoricesc, prin temperamentul înnăscut de povestitor (textele lui sînt adevărate construcţii narative), prin ascuţitul spirit critic, prin nonconformismul său autentic. Pusesem la cale şi un început de colaborare în acest sens…

Mă uit că aceste cuvinte se necăjesc şi nu se lasă adunate laolaltă în textul acesta fragmentat, aproape haotic, impulsiv, nu prea legat, care seamănă mai degrabă cu o emoţie decît cu un gînd, şi mă întreb dacă aş fi putut să nu-l scriu. Găsesc că nu aş fi putut, chiar dacă ar încălca toate regulile… Scriu deoarece cred că Profesorul mai este cu noi şi poate ne mai citeşte… Aş vrea să ştie că l-am iubit, că l-am respectat, că l-am venerat, fără idolatrie, că îi vom simţi lipsa de acum înainte, că locul pe care îl lasă în urmă şi-a pierdut implacabil lumina. Dumnezeu să-l ierte!

22 decembrie 2012

Chişinău

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocare și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s