Maria Şleahtiţchi: „Trăim într-o lume a formelor fără fond”

 

Dragă Maria Şleahtiţchi, am avut o înţelegere în legătură cu acest interviu încă din ianuarie. După ce te-am căutat fără succes la numărul de telefon de acasă pentru a te felicita cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, aveam să aflu într-un sfârşit, că te aflai  de fapt, în acele zile, într-o ţară-de-soare-plină, în Egipt. Ce făceai tocmai acolo? Te “documentai” cumva într-un spaţiu exotic pentru o viitoare carte de poeme?
Este adevărat, dragă Valentina, avusesem o înţelegere parcă adineaori, dar sîntem iată în aprilie şi ţin de trecut atît jubileul, nesemnificativ şi strict personal, cît şi însoritele zile ale Egiptului în ianuarie. Apoi între ianuarie şi aprilie s-au perindat atîtea, încît mi se pare că de atunci „sunt veacuri”, vorba poetului. Ce făceam în Egipt? Făceam ce-au făcut alţii demult şi în repetate rînduri… În ideea de a-l însoţi pe Mihai  într-o vizită de formare şi documentare la un centru specializat din Cairo  (cu aceasta pornisem de acasă), am ajuns să parcurg şi eu un program şi să mă aleg, în final, gata formată… în probleme de politici în domeniul mass-media şi cultură. De fapt, am scris acolo un jurnal (mai puţin o carte de poeme, deşi cîteva bruioane tot am adus), am călătorit, am vizitat oraşul Alexandria, cu vestigiile sale bătrîne, cu biblioteca sa imaginară şi cea refăcută într-o formulă  arhitecturală postmodernă… Am ţinut piramidele lui Keops şi Kefren „în palmă”, am văzut veşnicia pe degetele de la picioarele lor…, am văzut atîtea mumii şi atîtea sarcofage, încît îmi făceau rău deja… Crescută la marginea civilizaţiei mioritice,  m-am întrebat, vizitînd Muzeul Naţional din Cairo, ce-o fi gîndit faraonii aceia, care a fost relaţia lor cu viaţa şi moartea?… Au vrut să învingă timpul? Dară el s-a răzbunat nemilos, luîndu-le ostatice conturul de epidermă uscată, materia precară, transformîndu-i în hieratice fantome – un pustiu mult mai arid decît ce vedeam cu ochiul,  pustiul pustiurilor cosmogonice, care asemenea unui monstru al universului devoră totul-totul cu o putere inimaginabilă.  Demult muritorii de rînd şi-au cernut prin plasa vremii lutul, găsindu-şi eterna pace,  faraonii însă, falnicii nobili ai Egiptului antic, ce soartă tragică şi-au ales să stea,  în veşnicie, rezemaţi de pereţii sarcofagului numit muzeu. Prin el se mişcă anual milioane de vizitatori, care nu contenesc să se holbeze la masca de aur a lui Tutankhamon, la toate cutiile şi cutiuţele placate cu aur – utopice remedii  pentru perenitatea unor fiinţe tragice… Toate acestea mi-au provocat un fel de nelinişte metafizică. M-a încîntat însă frumuseţea cea adevărată a lui Nefertiti, pe care am descoperit-o într-un bust nefinisat tot la Cairo… A fost, într-adevăr sau în felul cum o vedea autorul bustului, deosebit de frumoasă… M-a uimit faptul că Egiptul antic a avut şi o femeie-faraon, o faraoană, care a domnit 23 de ani, consideraţi drept cei mai paşnici din istoria civilizaţiei egiptene antice… Deci nu erau deloc misogini acei egipteni care, din cîte am înţeles, au construit o cu totul altă civilizaţie faţă de cea a Egiptului de astăzi. A fost şi puţin stresantă călătoria mea în Egipt, dar abia acum îmi dau seama că a fost o şansă şi mă bucur că am putut beneficia de ea. Măcar şi pentru schiţa acestui pastel arab: oceane de nisipuri/ o, nisipul acela!/ năluci mişcătoare/ caravane bizare-în/ linia orizontului gri/ singuraticele-nţelepte cămile/ confidentele beduinilor/ se mişcă agale/ spre marea de coral/ şi oleandrii în floare.

Ce înseamnă pentru tine Bălţii, oraşul în care ai învăţat şi apoi ţi-ai făcut o biografie?
Am crezut mai mulţi ani la rînd că oraşul Bălţi este pentru mine un loc de tranziţie. Am venit să învăţ la Bălţi în urma unei frustrări (după ce nu m-am putut adapta la Colegiul de medicină din Chişinău, unde învăţam de felcer – urma să învăţ  în limba rusă, grupa cu moldoveni  fiind completată la momentul depunerii actelor –, am abandonat studiile şi m-am întors la şcoala din Ştefăneştii, pe care am absolvit-o în următorii doi ani). Neşansa aceea, care s-a dovedit peste ani o şansă, m-a făcut să aleg Bălţiul ca oraş al formării mele profesionale. Aici l-am cunoscut pe Mihai, aici s-a născut Mihaela, aici îmi este casa… Între timp ai mei s-au risipit prin lume şi Bălţiul mi-a devenit oarecum străin. Aici mă încearcă tot mai des o singurătate soră cu deşertul arab. Faptul că soţul meu este de cinci ani angajat la Chişinău, iar fiica stă de şapte ani la Strasbourg mi-a lărgit „biografia”, astfel ea cuprinde acuma mai multe repere topografice… Sînt  la Ştefăneşti, la  Chişinău, la Strasbourg şi tot mai puţin aici, la Bălţi.

Ca decan al facultăţii de litere ai avut o viaţă destul de complicată. Ce satisfacţii îţi poate da profesia de universitar într-o ţară ca a noastră în acest moment?
Uneori, iar în ultimul timp tot mai frecvent, aş vrea să renunţ la „profesia de universitar”, precum îi spui tu, fiindcă trăiesc o acută criză de timp… Aş vrea să am răgazul de a duce la capăt cîteva proiecte la care lucrez, mai mult cu gîndul… Mi-ar plăcea atît de mult să stau acasă, să intru într-un ritm al scrisului… Să-mi încep dimineţile la masa de scris, să ies la plimbare, apoi să revin la scris…, să-mi mişc privirea mai lent, să pot observa cum înverzesc copacii, cum încep să se pîrguiască cireşele, cum începe să miroase a copt grîul sau a pai cosit secara, cum dîrdîe de frig cătina albă… Aş vrea să cred că îmi este lăsat timp să aud căderea fulgilor. Acuma nu reuşesc să observ nimic. Trăiesc ca într-un carusel în necontenită mişcare. Poate fi o banală metaforă.  Poate e o simplă percepţie a mea, poate, dacă aş ieşi din acest ritm, m-aş simţi abandonată şi i-aş duce dorul, dar îţi spun cu toată sinceritatea ce simt acum, pentru moment, fiindcă nu-mi plac nici lucrurile contrafăcute, nici gîndurile impostoare, nici stările simulate. Cu toate ale mele, am tins tot timpul să fiu cu adevărat, iar nu un simulacru al vieţii.
Cît priveşte decănia, am fost timp de zece ani decanul Facultăţii de Filologie, dar această etapă a vieţii mele s-a încheiat acum două luni. Am pornit pe acel drum cu majoritatea colegilor mei. Am intenţionat să facem o şcoală bună la Bălţi, am vrut să fim competitivi, să depăşim frustrările şi complexele provinciei, am avut idei şi energia necesară pentru realizarea lor… Nu ştiu cîte din toate acestea ne-au reuşit… Unele s-au împlinit probabil, dar nu sînt eu în măsură să fac aprecieri… Să spună alţii.

Se pare că din multiplele tale calificări şi preocupări, ce au crescut oarecum rizomatic din trunchiul unei exemplare cariere universitare, aceasta din urmă te acaparează fără scăpare şi în totalitate. Lucrările teoretice, critica şi eseistica, poezia pe care le scrii sunt nevoite să ocupe un onorabil plan secund …
Da, cred că aşa este şi îmi pare rău. N-am însuşit arta de a îmbina serviciul cu literatura, cu scrisul de fapt, ca să nu mă încerce părerile de rău că mi-am irosit timpul adesea fără rost… Mai ales activitatea de manager este acea muncă care nu lasă nimic în urmă, deoarece comunicarea şi relaţia cu  ceilalţi nu înseamnă cărţi scrise, iar cărţile nu se scriu decît în singurătate… Deşi nu mai sînt decan, rămînînd tot în administrarea universitară, mă macină aceeaşi dilemă.  Bineînţeles, se poate renunţa la toate astea, se poate trăi şi cu bani mai puţini. Recunosc însă că  eu încă nu am acumulat destule energii care mi-ar da necesara tărie de caracter să pot renunţa. Sînt un om slab şi, în plus, îmi place confortul burghez… Spun lucruri care nu dau bine la imagine, dar recunosc că vreau şi eu ca tot omul să am o casă încălzită şi în luna aprilie, cînd, după ce statul închide căldura, îmi îngheaţă mintea în cap şi sînt cangă de frig, în casa mea cu pereţii de beton. Vreau să am halat pufos, ciupici moi şi un imens fotoliu, în care să mă cufund şi să citesc ultima carte de poeme, a  colegului meu spre exemplu, fiindcă mi-a dat-o chiar astăzi, sau romanul unui prieten chişinăuian, pe care mi l-a dat mai alaltăieri… Cum să renunţ la acest confort şi cum să mi-l asigur altfel decît muncind la Universitate cîte 14 ore în zi?  Eu nu ştiu o altă cale, din scris doar nu se poate trăi… Ştii şi tu la fel de bine, nu? că aceasta e drama pe care o trăiesc mai toţi colegii  noştri…

Autoritatea într-un mediu didactic se cîştigă cu greu. Te consideri o femeie curajoasă sau una de caracter?
Îţi spuneam că dacă aş fi avut caracter, aş fi părăsit cariera, vorba vine, universitară. Nu-l am, în măsură necesară, şi mai rămîn acolo/aici. Pe de altă parte, admit că cineva ar putea spune că sînt un om tare, că sînt curajoasă. Probabil că şi sînt… Eu însă mă recunosc o alta… Acea imagine poate fi găsită în altă parte, nu în activitatea universitară. Dar cine va avea răgazul să o caute acolo unde e mai greu de găsit?

Este puternicul grup intelectual de la filologia bălţeană o fericită excepţie în raport cu potenţialul umanioarelor din alte oraşe, sau energia şi capacitatea sa de a se manifesta se datorează şi locului?
Dragă Valentina, permite-mi o observaţie: foloseşti determinative uşor exagerate. Poate că de la Chişinău grupul intelectual de la filologia bălţeană pare „puternic”, o fi fiind chiar, totul ţine însă de contextul referenţial. Noi am intenţionat să fim buni în cultura şi în şcoala română. Am ţinut şi ţinem la acest criteriu valoric. Nu cred că locul are o aură specială, din contra e mult noroi în Bălţi. Zici  Bălţi şi cu asta ai spus totul. Însă aici s-a întîmplat să se adune la un loc, în acelaşi segment de timp, cîţiva oameni care şi-au sincronizat energiile şi idealurile. Idealurile lor pur şi simplu au coincis. A fost un timp cînd ne-am bucurat unul pentru celălalt. Succesul unuia era perceput ca succes al tuturor. Asta ne-a făcut un grup. Atunci nu ştiam ce este invidia. Dar nimic nu stă pe loc. Totul şi toate sînt în mişcare. Am crezut că tînăra generaţie pe care o creşteam va continua să construiască aici, dar ea s-a dovedit mai pragmatică decît noi. A ales să construiască în altă parte. Nu cu totul în altă parte, oricum însă Chişinău nu înseamnă Bălţi… Acum trebuie s-o luăm de la capăt.

Te afli printre fondatorii revistei SEMN, care a devenit o portavoce şi o emblemă a Grupului de la Bălţi. Ce şanse crezi că au revistele de cultură de o asemenea bună calitate să spargă zidul opac sau, mai degrabă, zidul construit din opacitatea faţă de cultură, ce le desparte de un public cititor mai larg?
Revistele de acest gen (Semn, Sud-Est cultural, Contrafort) nu sînt reviste de masă. Ar fi nemaipomenit ca aceste reviste şi altele la fel de bune să aibă cîte 50 de mii de abonaţi. Dacă vreo cîteva sute de mii de concetăţeni de-ai noştri ar fi consumatori de texte elaborate cu grijă, scrise cu migală, am putea spune că evoluăm, dar, cum bine ştii, asemenea presă nu are, deocamdată (deocamdată sau niciodată?) priză la mulţimi. Ştii lucrul acesta mai bine decît mine. Dincolo de acest adevăr, ar fi totuşi o soluţie care ţine de modelele din societatea noastră, de modă într-un fel, chiar dacă acest cuvînt îmi displace. Atîta timp cît personajele de pe ecranele televizoarele noastre, de pe monitoarele calculatoarelor nu vor promova cultul omului cult (nu e tautologie sau dacă e, mi-o asum), vom rămîne o societate semidoctă. Îmi pare rău să constat că după 20 de ani de tranziţie, domină în continuare semicărturăria, iar pretenţia şi îngîmfarea sînt însemnele timpului nostru. Aflu întîmplător chiar astăzi, cînd redactez textul, că un autor, în cărţile căruia mişună plagiatul şi compilările, este premiat cu cîte două-trei premii pentru fiecare carte pe care o ticluieşte una-două. Mă întreb dacă juriile mai şi citesc cărţile pe care le premiază sau le apreciază după ureche?… Trăim într-o lume a formelor fără fond: avem doctori habilitaţi, nu avem ştiinţă, avem titluri academice, dar sîntem agramaţi, cînd ceri „unui savant” să-ţi dea un text scris gramatical corect te apostrofează cu replica că el nu se ocupă cu prostii… „Înapoi la Maiorescu!”, îmi vine să le strig. Avem de toate sau „di tăti”, dar nu avem Autoritate. Academică, ştiinţifică, culturală, artistică… Ce viitor poate avea lumea noastră,  această lume? Unul tot semidoct şi incult?
Revin la „cititorul mai larg”.  Ştii care e povestea cu cititorul? Ştii, ştiu că ştii că el trebuie crescut, că „cetitul cărţilor” nu este un reflex înnăscut, precum foamea… sau somnul,  ci, vorba cronicarului, este „iscusită zăbavă”. Dacă nu-l creştem de mic, dacă nu-i cultivăm nevoia şi plăcerea lecturii, a punerii întrebărilor, a căutării răspunsului, cititorul,  această specie umană pe cale de dispariţie, nu se va renaşte peste noapte… E şi vina noastră, gîndesc… Prea sîntem axaţi pe egoul nostru. Ar trebui să vedem ce vrea şi el, „cititorul mai larg”.

Studenţilor tăi le place să citească?
Studenţii mei sînt „etudianţi” normali, obişnuiţi. Eu îi respect pe toţi, îi accept aşa cum sînt şi mă străduiesc să-i fac mai buni. Unii au vocaţie. Aceştia, de regulă, nu sînt mulţi. Alţii fac filologie, deoarece nu au prins un loc la altă specialitate, mult mai la modă. Alţii, puţini din ei – aş vrea să cred, rod papucii la filologie, deoarece le este indiferent unde ar putea să-i roadă, important e doar să obţină mult rîvnitul cartonaş… Cred că cei mai mulţi citesc din obligaţie. În condiţiile unei societăţi aculturale, faptul nu mi se pare lipsit de sens. Îi obligăm, deoarece altfel la filologie nu se poate. Ei trebuie să citească, să-şi procure dicţionare (indispensabile instrumente de lucru), cărţi, reviste… Trebuie să se obişnuiască cu  gustul unor anumite ingrediente, gurmanzi vor deveni mai tîrziu. La început iau o revistă de literatură mai de voie-mai de nevoie, apoi vor ajunge să caute acea revistă sau să renunţe la ea în favoarea alteia mai bune… Nu cunosc o altă cale de formare  a gustului pentru lectură, de formare  a omului de cultură, în cele din urmă.

Ce crezi că lipseşte cel mai mult învăţământului actual  de toate gradele din Moldova de vreme ce limba română continuă să fie vorbită atît de prost mai ales în rândurile celor tineri?
Spuneam mai sus că lipsesc modelele. Dar nu de aceea că nu le-am avea, ci de aceea că aproape zece ani nu au apărut în emisiuni de maximă audienţă, nu au fost admise în general la televiziuni… Mă bucur acuma de posibilităţile pe care le oferă Jurnal TV. Profit de întrebarea ta să spun că e aproape incredibil ce a reuşit să facă Val Butnaru. Cred că arareori ne dăm seama cît de valoroşi sînt colegii noştri, iar dacă ne dăm seama nu prea ajungem să şi vorbim despre asta, dintr-un mod provincial de a nu deranja, de a fi modeşti. Îmi vine să cred uneori că se schimbă în bine ceva în viaţa cetăţii noastre. Am trăit însă atîtea dezamăgiri că las lucrurile să se aşeze, în speranţa trecerii părerii în certitudine că lucrurile chiar merg bine, şi nu creează o aparenţă doar.
Despre învăţămînt. Cu o privire din interior, constat că învăţămîntul nostru este o catastrofă. Acesta este un subiect atît de complex şi de amplu, încît nici nu încep măcar să-l abordez. Una ştiu: trăim într-un cerc vicios. Noi producem mediocritate în serie, aceasta la rîndu-i instruieşte foarte aproximativ şi produsul ei vine la noi într-o stare mai degradantă decît l-am livrat noi. Adesea le spun studenţilor ajunşi la examenul de licenţă: acuma înscrieţi-vă la anul I, sînteţi pregătiţi să urmaţi Facultatea de Filologie. Majoritatea absolvenţilor de azi ai liceului au nevoie de patru ani pentru a atinge nivelul necesar studierii la o facultate, aşa precum înţelegem noi universitatea.

Te-am văzut în mai multe rânduri dezamăgită de felul în care merg treburile în viaţa noastră literară. Cum apreciezi  însă ce se întîmplă în literatura  propriu-zisă?
Viaţa literară de la noi este „sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire”… Uimitor, dar din această sublimă absenţă literatura răzbate. Talente au fost, sînt şi vor fi. Nu-mi fac nici cele mai mici griji. Mă deranjează însă impostura, mă miră cu cît aplomb vorbesc unii despre „producţiile” lor literare. La noi se crede că scriitor e cel cu bilet de la Uniune… Ce rătăcire, cîţi rătăciţi… Ce farsă mică…, dar cîţi figuranţi… Figuranţi, nici măcar personaje… E trist, nu?

În anii ce vin te aştepţi la schimbări în viaţa ta profesională sau de creaţie? Îţi faci planuri în această privinţă?
Nu-mi croiesc planuri pe hîrtie, toate ale mele le port cu mine. Totul este în capul meu, iar în capul meu sînt multe planuri, multe semne… Aş vrea doar să am puterea să pot renunţa la rutina zilnică a „carierei mele universitare”, să pot să stau acolo unde este familia mea şi să scriu. Dar mai nu ştiu.

Şi în final o întrebare inevitabilă: Ce ai în lucru sau poate deja terminat pe masa  de scris?
Am mai multe lucruri în…lucru.  Dar, de vreme ce nu au luat încă formă definitivă, la ce bun să fac un palmares de… bruioane?

Interviu de Valentina TĂZLĂUANU

Revista Sud-Est Cultural, nr.2, 2010

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Interviu, Literatura și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s