De ce îşi pune omul întrebări?

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?

17. Ce calități apreciați la un bărbat?

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?

20. Vă place să dați sau să primiți?

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști,  cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?

22. Ce compozitor vă place cel mai mult?

23. De ce își spune omul povești?

24. Vă e frică de singurătate?

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – ați dori să colaborați?

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?

33. De ce își pune omul întrebări?

Maria Şleahtiţchi

 

1. Să vorbeşti despre sine, despre propriul caracter e o întreprindere riscantă şi ingrată, unde mai pui că e şi destul de dificil. Ne pare doar că ne cunoaştem. De regulă, privim spre lume cu ochii lăuntrici, reuşind foarte rar desprinderea de noi înşine spre a ne scruta cu privirile altora. Acest ochean întors mi-a provocat stări ambigue. La început m-am panicat, că nu mă cunosc, că mi-aş fi o străină. Apoi au început să mi se împătureze multiplele mele imagini până s-a conturat o identitate care seamănă oarecum cu mine… Cine sunt, cum sunt? Principială, se prea poate. Numai că această calitate, precum îmi spunea cineva, e şi unul din neajunsurile mele… Ce-ar mai fi în caracterul meu? Sinceritate (dar, iarăşi, nu ştiu dacă este o calitate), un pronunţat sentiment al adevărului, al dreptăţii (amendabil bineînţeles în condiţiile lumii perfide), de regulă, îmi respect cuvântul, îmi onorez promisiunile (dar cine are astăzi nevoie de cuvinte şi mai ales ţinute, onorate?), îmi place disciplina (dar şi asta irită)… Eul meu mă ţine din strâns, nu-mi permite abateri de la regulile uzului meu intern. Poate că e un eu cam sucit, dar altul nu am. Simt mereu un ochi care mă priveşte, mă apreciază sau dezapreciază necontenit. În general, îl iau în seamă – în el se focusează privirile oamenilor la care ţin, ale modelelor mele.

Nu ştiu care e calitatea pe care mi-au atribuit-o alţii, şi nu mi s-ar potrivi. Ştiu însă care este neajunsul cu care m-au împovărat alţii şi care nu mi se potriveşte: obedienţa. Am fost uimită când, la o întrunire de la Uniunea Scriitorilor, la puţinele la care mi se întâmplă să iau parte, un necunoscut, un tip de care abia auzisem, destul de obscur, în cele două fraze pe care le-am schimbat a insinuat că mi-ar fi mers vestea de obedientă. Nu m-a afectat „sinceritatea şi directeţea programate ale tipului”, ci faptul că aceste „aprecieri” veneau pe ocolite de la câţiva colegi de generaţie, care de faţă îmi spun una, iar în lipsă afirmă contrariul… Atunci am mai trecut o dată „lecţia”, pe care şi aşa o ştiam pe dinafară.

2. Trăim într-o lume amestecată. Un malaxor de adevăr şi minciună… Fiinţă mai firavă, corcolită, adevărul rezistă cu greu minciunii – o hidră puternică, sănătoasă, versatilă, care îl sufocă în îmbrăţişările sale perfide. Acesta-i traiul, asta-i lumea, iar „lumea asta îi cum este şi ca dânsa suntem noi…” Nu cred că poate interveni vreo schimbare.

3. Da. Însă aceste stări sunt „simple efemeride”, nu pot fi rememorate, retrăite, de aceea sunt în aşteptarea altor fericiri, irepetabile, perfect adevărate, autentice…

4. Aceste noţiuni se exclud cumva? Eu le percep ca fiind compatibile…

5. Nu aş dori să discut nimic. Nu cred în scriitorii celebri. Câţi dintre ei sunt celebri în timpul vieţii? Şi-a ţinut Kafka celebritatea în braţe? Cred în scriitorii adevăraţi, care, uneori, pot să nu ajungă celebri şi de atâtea ori nici nu ajung. Celebritatea mi se pare, dincolo de cazul scrii­torilor cu adevărat talentaţi sau, atât de rar cu geniu, e o consecinţă a unui foarte bun management de imagine, alteori o consecinţă a unei conjuncturi. Însă se poate să nu am dreptate…

6. Frumoasă metaforă… Nu, nu am atâta orgoliu… Orgoliul meu s-a astâmpărat, e cuminte şi aproape domesticit.

7. Cred în Geneză. Uneori tălmăcită şi prin Teoria evoluţionistă.

8. Nu, acum nu mă mai deranjează. M-a deranjat atâta timp cât am crezut că se poate schimba ceva… Din momentul în care am înţeles că totul va rămâne încremenit, că femeile poartă o vină ancestrală din simplul motiv că se nasc femei, împotriva voinţei lor, nu mă mai deranjează acest mic detaliu – „că religiile monoteiste nedreptăţesc femeia”. Îmi place întâmplarea, lipsită cu totul de importanţă, că sunt femeie. Fiindcă mă interesează specia numită bărbat, aş alege (dacă mi s-ar cere!) să fiu din nou femeie.

9. Mă gândesc adesea că acolo, în alte spaţii, aş putea să-mi întâlnesc părinţii, deci răspunsul ar fi da. Rudele sunt preocupate de ale lor, deci tot da. Prietenii cred că nu mă mai recunosc ca fiind unul de-al lor, deci nu ar avea cine să-mi simtă lipsa… Cu tot şirul de „da”-uri, nu aş accepta să plec în prezumtiva călătorie pentru a accede, eventual, la tainele Universului, deoarece am aici câteva iubiri la care nu renunţ pentru nici o altă taină… Taina cea mare e aici, cu noi, în noi.

10. În Patagonia. Mama când ne mustra, dar nu prea tare, ne zicea: „Parcă sunteţi din Patagonia”. Aş vrea să văd ce avea ea în vedere.

11. Nu mi-ar plăcea să trăiesc în trecut. E adevărat că mă încearcă adesea un dor de ce-a fost, dar e mai degrabă un dor metafizic… Sălăşluieşte în mine, în stare latentă, un germene al paseismului. Dacă se declanşează, îmi devine nociv, de aceea evit să privesc prea îndelung în urmă… Mi-i frică de privirea interzisă… Un timp am vrut să fiu aruncată în viitor, dar m-am potolit. Nu vreau decât să-mi savurez fiecare clipă, acest simplu şi profund aici şi acum.

12. Vă spun primul gând care îmi vine: într-un tablou floral de Ştefan Luchian. În oricare. Alegeţi.

13. Prefer un guvern care s-ar îngriji cu adevărat de noi, ceilalţi. Dacă ar face acest lucru, nu m-ar mai interesa specificarea. Mă tem însă că am idei utopice.

14. Că lumii i-ar păsa cu adevărat de mine, de tine, de el…

15. L-aş opri pe Iuda de la trădare. Sunt curioasă să ştiu care era varianta de rezervă…

16. Da. Mama mea şi fiica mea. Deduceţi de aici modelul.

17. Un bărbat trebuie să fie inteligent. Detest bărbaţii proşti, proştii în general. Să se ţină de cuvânt. Să nu bârfească, să nu fie intrigant (nu-mi plac păpuşarii, eroii culiselor…). Să fie frumos, bărbăteşte frumos. E suficient?

18. Mi-am dorit să ajung un bun profesio­nist, dar sunt şefă. Cred că „şefia” este unul din rolurile care nu mi se potrivesc, cel puţin lumii mele interioare. Dar, uite, joc acest rol. Sunt antrenată în acest tip de spectacol de mai bine de zece ani, dar n-am uitat nici pentru o clipă că e doar un rol, ceea ce înseamnă că pot abdica oricând fără rezerve şi fără regrete…

19. Am avut asemenea porniri instinctive, dar raţiunea a luat vârf de fiecare dată. Nu am făcut rău cu intenţie. Din contra, am răspuns cu bine răului care mi s-a făcut. Puţini ştiu însă despre acest detaliu. Ce rost ar avea? Sunt sigură că cineva acolo, sus, contabilizează. Când mă va invita la El în vizită, am să-I prezint neapărat o listă cu fapte bune, atunci voi fi mângâiată pe creştet şi voi fi lăudată…

20. Să dau.

21. Albert Einstein, dacă se poate… Deşi nu cadrează cu paradigma propusă, dar e unul care a marcat spiritul uman. Abia urmează să înţelegem cum şi în ce măsură.

22. Ar fi bine să spun J. S. Bach pentru tăceri, dar la ele abia trebuie să ajung cu adevărat. Voi spune mai degrabă Antonio Vivaldi, pentru Anotimpuri, Frédéric Chopin pentru Nocturnă, Tomaso Albinoni pentru Adagio, Dmitri Shostakovich pentru renumitul său Vals

23. Să-şi potolească foamea de imaginar.

24. Da. Am avut cândva o frică păgână de singurătate. Singurătatea mă dezechilibra, îmi dezarticula gesturile, gândurile, vorbele… Am acceptat atât de greu plecarea fiicei mele să locuiască într-o altă ţară, încât uneori mi se părea că mă prăbuşesc în hău de la etajul şapte, la care stau… La fel de greu mi-a fost în miezul săptămânilor când stăteam singură şi aşteptam weekendul ca pe o mântuire… Am zăcut grav vreo cinci ani de singurătate. Nu m-am vindecat, dar am început să mă obişnuiesc cu ideea că şi singurătatea face parte din viaţa mea. Am înţeles că se poate şi aşa, cu o singură condiţie, strecurată în rugile mele zilnice: cei dragi să fie bine, oriunde s-ar afla.

25. Îmi place poezia adevărată. Nu am preferinţe de gen, paradigmă, autor şi epocă. Îmi place poezia. E misterul ce mă încântă mereu.

26. Am început să-mi pun întrebări de artă regizorală destul de târziu, pe la 30 de ani…, când am început să fiu conştientă de rafinamentul ei. Nu am un singur regizor preferat, apoi cât de greu ar fi să aleg din şirul unor talente copleşitoare, de aceea, dacă aş face un film despre copilărie, despre părinţi, aş vrea să lucrez cu Frederico Fellini, dacă aş face un film cu nelinişti metafizice, aş vrea să lucrez cu Andrei Tarkovski, dacă aş vrea să mă încolonez în plutonul occidentalilor, aş vrea să lucrez cu Martin Scorsese. Acuma, însă, simt nevoia să revăd filmele lui Tarkovski. Fără grabă, cu vreme pentru meditaţie. Cred că am nevoie de ele pentru a-mi reedita fiinţa, pentru a înţelege lumea în care m-am născut şi mi-am trăit începuturile…

27. Da? Nu? Poate. Într-o oarecare măsură „practic puterea”. Ziceam că sunt un fel de şef, ca şi cum aş avea putere. Doar că e o putere mică, un simulacru, mult mai mică decât ceea ce se înţelege de obicei prin putere. Puterea banului, a politicului, a puternicilor zilei… Asta nu mă interesează. În general, nu mă mai interesează puterea. Am obosit să mă remontez în fiecare dimineaţă şi să intru în rol, precum aş intra în arena unui circ cu feline nedresate… Vreau să fiu eu însămi, or puterea, oricât de mică, oricât de mare, nu-ţi oferă acest deliciu. Mereu trebuie să fii pe faza şefului sau a publicului…

28. Nu judec personajele de la distanţa luminii, nici în numele omenirii, dar, regulile jocului fiind acceptate, respect înţelegerea şi vă răspund. Aş vrea să-l reabilitez pe Şilip Sârbu. Mi-aţi putea reproşa că istoria omenirii habar nu are de acest personaj… Tocmai de aceea l-aş rea­bilita, fiindcă istoria nu are habar de el. Ea livrează eroi, iar noi suntem din rândul celor fără de glorie, precum a fost moş Şilip Sârbu. E de la noi din sat. Ştiu o poveste despre el.

29. Sentimentul tragicului.

30. Scriu când trebuie neapărat să scriu. Nu am libertatea alegerii timpului, sunt mulţumită să-l prind. Nu am un regim anume al scrisului, fiindcă nu mi-l pot permite. Aş fi vrut să scriu dimineaţa, dar dimineţile mi le risipesc la serviciu. Scriu în timpul care îmi mai rămâne după 12 ore de rutină… Alerg ca un ogar în urma lui.

Stimulentele? Cafeaua, foarte multă cafea. Când îmi este contraindicată, beau pur şi simplu apă. Am mai tot timpul lângă mine un pahar cu apă şi o ceaşcă de cafea.

31. Ah, ce întrebare frumoasă… Aseară i-am dat coacăză roşie, zmeură şi agrişe muiate în zahăr. Dar, îngerul meu se poate îngrăşa, de aceea azi am avut un regim mai auster. I-am oferit idei, metafore, nişte construcţii mai ludice, bruioane de răspuns la întrebările tale, domnule Chestionar. Îngerul meu e gurmand şi nu sunt sigură că i-a plăcut meniul. Am şi cinat târziu. E răbdător cu mine, din când în când mă consiliază oniric, îmi aduce mesaje dintr-o lume paralelă, din care „navetează” spre mine. Îmi vine să cred uneori că suntem prieteni.

32. Nu poţi fi nicicând sigur, de aceea îmi pare riscant acest „niciodată”. Cine ştie până unde-şi exercită puterea de anulare a timpului. Până pe-aici, pe undeva, nu chiar până acolo… Prea gândim şi vorbim în registru negativ. Să lăsăm lumile întredeschise… Îmi este dor adesea de părinţii mei.

33. Întrebare el însuşi, ce trist ar fi să nu şi le pună.

 

Revista Contrafort, nr. 5/6, 2010

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Interviu, Literatura și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s